La ieșirea dinspre est a județului Cluj, drumul național te duce prin comuna Mociu, o denumire de localitate foarte rară în Transilvania. De fapt, Mociu este satul de reședință al comunei cu același nume din județ, aflat în inima câmpiei transilvane, în arealul lacurilor bogate în pește de la Geaca și Țaga. Există mai multe teorii legate de proveniența denumirii Mociu. Numele ar putea fi originar de la faptul că în zonă există mai multe teritorii mlăștinoase spun unii geografi și istorici. Spre exemplu, cuvântul ”mócs” în limba maghiară înseamnă ”baie”. Dar rădăcina cuvântului poate fi una locală, de la etnonimul ”mocean”. S-a încetățenit ideea în unele monografii că denumirea localității ar putea proveni și de la moții, care de multe ori s-au stabilit aici în zonă, ipoteză întărită de asemănările dintre obiceiurile și îmbrăcămintea specific locale cu cele ale moților. Dar ce are lingvistic denumirea de Mociu cu moții? Posibil să fie o transliterare lingvistică… O altă ipoteză generală, mai puțin plauzibilă, este ca denumirea ar proveni de la numele nobilului Ioan Mocsi, care a trăit aici în perioada anilor 1450. Și această ipoteză cade, deoarece în mod normal nobilii își luau numele după locul pe care îl stăpâneau, iar nu invers. Mai mult, satul este amintit în cronicile maghiare cu numele de ”villa Mochy” încă din 1219, consemnat în registrul arhivistic de la Oradea. Cronicile vechi maghiare nu clarifică denumirea comunei, care este amintită de documente cu secolul XIII. Mai degrabă toponimul de Mociu este specific zonei Epir – Tesalia, teritorii locuite de valahi în debutul evului mediu, și nu numai, în Grecia. De exemplu, familia Mociu-Moceanu-Mocsonyi – Mocioni a fost, printre aromâni, unică nu numai la poziţia ei pe plan european, ci mai cu seamă pe plan naţional. Emigraţi în Ungaria şi stabiliţi în Banat, implicaţi activ în promovarea şi obţinerea drepturilor politice ale românilor din Ungaria. În consecință, în realitatea balcanică, numele ”Mociu” este des întâlnit în regiunile Epir, Tesalia și Munții Pindului din Grecia de azi. Toponimul ”mociu” poate proveni de la cuvântul mocan, dar se poate interpreta și în sens invers. Numele ”mociu” să fie la originea etnonimului ”mocian”, adică mocan. În concluzie, toponimiile de mocani, moceani, mότσιανοι, nume tradiționale la valahii din evul mediu și la aromânii din epoca modernă. Un caz particular îl reprezintă deci satul Mociu, situat în zona deluroasă, care a intrat în toponimia geografică ca și câmpia Transilvaniei pe drumul care leagă Clujul de orașul Reghin.
Locuitorii din Mociu se numesc moceni sau moceani, de la ”mocani” analizând lucrurile lingvistic, iar zona are o puternică tradiție pastorală, reflectată într-un folclor muzical specific, similar până la identitate cu cel al sarăcăcianilor din Epir și Bulgaria. Sărăcăcienii sunt la origini o populație de păstori valahi care avea în evul mediu capitala la Sireacu din prefectua Ioanina (Epir). În Sireacu, de unde vine numele ”săracu” s-a născut premierul aromân al Greciei, celebrul Ioannis Kolettis, care a studiat medicina în Italia (prima jumătate a secolului XIX). Sute de ani vlahii sărăcăcieni au străbătut Munții Balcani și posibil au poposit la frații lor din Carpați. Coincidența face ca o ramură a aromânilor din sudul munților Pind să fie cunoscută sub numele de moceani sau mociani. Unii antropologi au sugerat că denumirea mocean, respectiv mocan, ar fi o variantă a aceluiași nume. Istoricul grec Asterios Koukoudhis îi încadra pe moceani sau mociani (pe grecește Μότσιανοι) în ramura aromanilor grămușteni care au originat din sudul munților Pind, din zona Aspropotamos (https://www.vlachs.gr/en). Autori greci plasează originile mocenilor în munții situați la vest de Trikala în Tesalia de unde, unele grupuri s-au mutat la nord, în jurul orășelului Prototsani din Tracia de vest grecească, unde pot fi întâlnite, autodescriindu-se ca „eleni vlahofoni” (aromâni asimilați). Mocienii sunt de fapt numele mocanilor din câmpia transilvaniei, care sunt păstori și se ocupă de oierit, dar și de creșterea caprelor și bovinelor. Originea numelui se pierde ca urmare în negurile istoriei proto-românilor și a fenomenului transhumanței practicat de valahii din Epir și Tesalia, dar și în izvoarele etnogenezei românești. Mocani, moceni, denumiri ce stau la baza toponimelui Mociu, reprezintă un reper pe calea transhumanței și etnogenezei românești din Munții Pindului până în Alpii Transilvaniei sau Carpații Păduroși. La 1329, documentele regale maghiare consemnează existența ”terra Mochy”, la hotar cu moșia Geaca, iar în 1332 apare un ”sacerdos de Mooch”, cu numele de preotul Ioan de Mooch, care plătea dijmă papală de 80 banali cu cruce. (Vladimir Cinezan: Comuna Mociu- punct de referință în Câmpia Transilvaniei, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2021, p. 20 -22). Satul aparținea la începutul secolului XIII de Dăbâca și avea voievod peste ”terera Mochy”, adică era o ”țară” tradițională, ca ”terra Blachorum” (țara Țațegului, Făgărașului,Vvrancei etc.), o ”românie” condusă de un voievod, structură administrativă și militară specific românească în voievodatul Transilvaniei de atunci. La o judecată din 1384, Mociu mai apare și cu numele de ”Macy”. Este evident că ”țara Mociului” condusă de un voievod era o țară românească în care ciobanii valahi practicau tradiționalul păstorit prin transhumanță, având legături multisecualre cu frații lor din Munții Pindului de la sud de Balcani. (Vezi și Theodor Capidan, Theodor: Sărăcăcianii. Un trib român grecizat în ‘Dacoromania’, 1924-6, vol.4, p.923-59)
Și azi, mocanii din câmpia Transilvaniei și mai ales cei din comuna clujeană Mociu sunt renumiți pentru turmele de oi sau bovine și pentru cașul de calitate produs. Tradițiile lor pastorale legate de oierit și transhumanță sunt păstrate și astăzi cu sfințenie, organizându-se numeroase sărbători ale ciobanilor în Mociu. Se desfășoară anual marea sărbătoare în stil tradițional cu mâncare, muzică și dansuri la începutul lunii mai, în parcul central din Mociu. Ciobanii moceni sunt în centrul atenţiei în comunitatea rurală din câmpia Transilvaniei, iar clujenii cu origini în zonă preferă să-şi petreacă ziua de sărbătoare la Mociu pentru a afla despre tradiţii, despre mândria de a fi cioban şi munca depusă de aceştia şi să deguste produse locale. Ei sunt recunoscuți ca ciobanii de la câmpie. Totodată, o pădure de pini din hotarul comunei, a intrat în legendă. Localnici povestesc că aceasta este plantată ca o rezervație de brazi din semințe de conifer adus din Munții Pindului. Desigur luăm mărturia ca legendă. Există, de asemenea, în portul popular al ”mocanilor” din câmpia transilvană: elemente ce țin de tradiția păstoritului din Munții Apuseni, dar și din Munții Pindului, ca clopul, cămeșa, chimirul, ciorecii și opincile, precum și alternanța de culori alb și negru a hainelor. Interesant, că cercetătorii de folclor și etnologii au observat că linia melodică a cântecelor populare vechi este aceeași ca cea a cântecelor aromânilor din Munții Pindului. Spre exemplu, vezi cantecul sărăcăcean „Kato Ston Agio Thodoro” de pe CD-ul Nikos Gianakas – To Lent Aidonia Sta Klaria Sarakatsaniki paradosi”, care e identic cu piesa „Horia oilor” interpretată de „Taraful Mociu”. (CD-ul World Network, Vol. 41: Romania: Wild Sounds From Transylvania, Wallachia & Moldavia – Import CD – wikipedia). Să fie o coincidență sau o continuitate a tradițiilor muzicale, și nu numai, dintre locuitorii din Mociu și valahii aromâni din Munții Pindului? Aceste inflexiuni muzicale se regăsesc, prin transhumanța ciobanilor din Mociu, și în localitățile Țaga, Geaca sau Aruncuta. ”Taraful din Mociu” s-a înființat la începutul anilor 1980, accesând melodii vechi din acest areal etnofolcloric. Cazul Mociu, ca localitate și spațiu de simbioză etnofolclorcă datorită transhumanței milenare din Pind până în Carpați trebuie atent cercetat ca spațiul unui arhitip originar și al unei etnogenezei românești. E un caz școală de cercetat pentru istoriografia românească privind etnogeneza românilor și depășirea teoriei ”misterului”, ”miracolului” și ”enigmei” formării poporului român promovate de istoricul Gheorghe Brătianu.
Ionuț Țene