În toamna anului 1990, la cursul studenților din anul I ai Facultății de Istorie despre științele auxiliare, a intrat un bărbat înalt și bine făcut, îmbrăcat într-un costum crem elegant, care nu-și arăta vârsta de 60 de ani. Pentru noi, adolescenții ieșiți din comunism, științele auxiliare erau ceva necunoscut, dar profesorul Nicolae Edroiu, care ni le preda cu o pasiune temperatӑ și un profesionalism tehnic, a reușit să ni le dezvăluie și să ne ajute să le înțelegem. La începutul anilor ’90, Nicolae Edroiu era izolat de noua conducere a universității clujene din cauza funcțiilor sale pe linie de partid comunist de dinainte de 1990; de aceea nu era în grațiile organizațiilor studențești, excitate de un anticomunism exagerat. Era acuzat și de „pesedism” și „iliescism” de studenții de dreapta, care controlau manifestațiile studențești de atunci. Nicolae Edroiu și-a continuat cursul de științe auxiliare cu același profesionalism, predând mai târziu și în anii terminali de istorie modernă. La Facultatea de Istorie se făceau cinci ani de studii, suficienți pentru a acumula o materie exhaustivă. Fiica lui Edroiu era colegă cu noi. Era discretă și, în ultimii ani de facultate, s-a căsătorit cu tânărul istoric de atunci Șerban Turcuș, proaspăt bursier la Roma, care, ca ginere al marelui istoric, a intrat rapid în mediul universitar, fiind invidiat de unii colegi. Despre trecutul său în organizația de partid a universității, Nicolae Edroiu a păstrat toată viața o discreție exagerată. Deși aveam o relație bună cu dumnealui, când am lucrat la lucrarea mea de postdoctorat intitulată „Biografii universitare clujene, 1959–1989”, l-am rugat să-mi ofere un interviu-chestionar despre mediul universitar din epoca comunistă; însă m-a refuzat cu eleganță. Ca o compensație, m-a primit la biroul său, directorând Institutul de Istorie „George Barițiu”, făcându-mi câteva confidențe despre obsesivul deceniu ’80, fără să fie înregistrate.
Nicolae Edroiu, născut pe 7 decembrie 1939 în satul Olteni, județul Covasna, s-a stins din viață pe 10 ianuarie 2018, la Cluj‑Napoca, la vârsta de 79 de ani. Acest renumit istoric român a fost, timp de decenii, o figură centrală în cercetarea istoriei naționale, devenind membru corespondent al Academiei Române în 1999. Edroiu și-a început studiile liceale la Brașov, urmate de Facultatea de Istorie la Universitatea din Cluj‑Napoca între 1958 și 1963. A continuat cu specializări în bizantologie și istoria sud‑est europeană, obținute la Universitatea din Belgrad în 1967 și la Collège d’Europe din Bruges între 1970 și 1971. Teza sa de doctorat, intitulată „Ecoul european al răscoalei lui Horea (1784)”, i-a deschis calea pentru o carieră dedicată cercetării istoriei. Pe parcursul activității sale didactice, Edroiu a ocupat diverse funcții, de la preparator la profesor de istoria medievală a României la Universitatea „Babeș‑Bolyai” din Cluj‑Napoca, unde a fost prorector între 1984 și 1990. Din 1998 a fost cercetător, iar în 2007 a devenit director al Institutului de Istorie „George Barițiu”. Expertiza sa s‑a concentrat asupra secolului XVIII, în special asupra răscoalei lui Horea. A publicat numeroase lucrări esențiale, precum „Presa din Țările de Jos despre Răscoala lui Horea” (1974) și „Horea’s Uprising. The 1784 Romanian Peasants’ Revolt of Transylvania” (1978), contribuind la înțelegerea și aprecierea acestui moment crucial din istoria României. Printre lucrările sale notabile se numără și „Maghiarii din România” (1995), tradusă în mai multe limbi, și „Revoluția lui Tudor Vladimirescu” (1997). De asemenea, Edroiu a fost un specialist respectat în științele auxiliare ale istoriei, publicând lucrări remarcabile pe teme de paleografie româno‑chirilică și științele auxiliare ale istoriei. A coordonat tratatul „Istoria Românilor” și a fost parte activă în diverse comisii ale Academiei Române, inclusiv în calitate de președinte al Comisiei de Heraldică, Genealogie și Sigilografie. Printre distincțiile sale se numără titlul de Doctor Honoris Causa al Universității din Oradea, precum și recunoașterea ca cetățean de onoare al mai multor comunități, inclusiv al orașului Bruges, Belgia. Nicolae Edroiu a rămas în memoria colegilor și studenților nu doar ca un expert în științele auxiliare și cercetător, ci și ca un pedagog dedicat, care a știut să inspire generații întregi.
Din păcate, am fost printre ultimii foști studenți și persoane care s‑au întâlnit cu domnul profesor înainte de decesul său fulgerător și inexplicabil. Ca o moiră a destinului, Nicolae Edroiu a trecut la cele veșnice în anul Centenarului României unite, pe care l‑a iubit și l‑a slujit o viață întreagă cu ardoare. Ca șef al Biroului Învățământ, Cultură, Culte din cadrul primăriei clujene, am organizat un simpozion istoric omagial în sala de ședințe a administrației locale, pentru a deschide evenimentele dedicate Centenarului în Cluj‑Napoca. Unul dintre vorbitori a fost istoricul Nicolae Edroiu, care a susținut, cu acuratețe, o conferință despre actul de la 1 decembrie 1918. Nu știu de ce l‑am observat atent pe domnul profesor: era palid și obosit. (Ultima poză a istoricului realizată de o editură clujeană îl arată pe acesta foarte palid, obosit și cu ochii închiși, parcă presimțea ceva). Îmi amintesc că, atunci când arhivistul Vasile Lechințan a venit cu propunerea să se construiască peste 20 de statui românești în Piața Unirii, în fața grupului statuar Matei Corvin, istoricul și‑a pus mâna pe frunte și a lăsat ochii în jos. Era alb ca varul. La finalul simpozionului, organizat în parteneriat cu Despărțământul ASTRA și Societatea cultural‑patriotică „Avram Iancu”, istoricul a plecat repede și nu a rămas la cocktailul oferit de administrație. Cred că am fost printre ultimii cu care și‑a strâns mâna. L‑am felicitat pentru expunere și dânsul, la rândul lui, m‑a felicitat pentru organizare. L‑am condus cu afabilitate spre ieșire. M‑a salutat cu o privire tristă și mi‑a strâns mâna. M‑am întors în birou și, după circa două ore, secretara institutului de istorie m‑a sunat disperată: „Domnule Țene, domnul profesor a murit.” A făcut infarct în mașina parcată în fața clădirii noi a institutului. Vestea m‑a lovit ca un trăznet; mi‑au dat instant lacrimile. Ca omagiu, m‑am implicat în acordarea numelui „Nicolae Edroiu — istoric” unei străzi din municipiul Cluj‑Napoca. Moartea sa a lăsat un gol în lumea academică, dar și în viața civică clujeană, pentru că istoricul era un personaj implicat în demersurile științifice dedicate istoriei românilor. Era nelipsit de la conferințele istorice cu tematică patriotică. Figura sa intelectuală impozantă, cu o fizionomie nordică, impresiona la fiecare apariție. Pentru istoriografia românească, Nicolae Edroiu a fost perceput ca autorul unei lucrări care a intrat în conștiința științifică românească: Răsunetul european al răscoalei lui Horea (1784–1785) (1976), carte scrisă în urma cercetării arhivelor franceze și belgiene și după un stagiu la Bruxelles. Istoriografic, Nicolae Edroiu este istoricul care a inclus răscoala lui Horea în confluența mișcărilor revoluționare europene; ecoul ei a fost de tip revoluționar, nu doar o răscoală în conștiința europeană. Nicolae Edroiu a fost un patriot, dar nu un istoric autohtonist; era integrat metodologiei și confluențelor istoriografice europene. Totodată, a respins tezele revizioniste ale istoriografiei maghiare cu acribie și pe baze documentare în lucrarea Teza ungară a celor „două jumătăți” ale Transilvaniei. Studiu critic, Cluj‑Napoca, Tipografia Ardealul (2012). Istoricul se considera un urmaș al metodologiei lui David Prodan, căruia i‑a dedicat o evocare omagială în „David Prodan (1902–1992). Scrieri istorice” (2012).
Activitatea sa a influențat profund învățământul istoric din România și a contribuit la revizuirea și aprofundarea cunoștințelor despre istoria națională. Nicolae Edroiu a fost recunoscut de lumea academică încă din timpul vieții ca un reputat istoric, fiind și membru corespondent al Academiei Române. În special, a fost apreciat și recunoscut pentru contribuțiile sale fundamentale în domeniul paleografiei româno‑chirilice. El a transformat studiul scrierii chirilice românești dintr‑o simplă metodă de lucru într‑o disciplină academică de sine stătătoare la Universitatea Babeș‑Bolyai din Cluj‑Napoca. Cele mai importante lucrări și contribuții ale sale în acest domeniu includ: „Scrierea chirilică românească”, o lucrare de referință publicată în mai multe ediții (inclusiv 1982, 2013 și 2015), care servește drept ghid esențial pentru înțelegerea evoluției alfabetului chirilic utilizat în spațiul românesc; „Paleografia româno‑chirilică” (1975), un curs universitar și album de texte care a oferit instrumentele necesare cercetătorilor pentru descifrarea documentelor vechi. Albumele sale de texte româno‑chirilice, prin edițiile revizuite, includ adesea reproduceri de documente pentru exerciții practice de citire și transliterare. A mai publicat numeroase articole despre inscripții și manuscrise din secolele XVI–XIX, analizând nu doar forma scrierii, ci și contextul istoric al documentelor. Edroiu a subliniat constant importanța transliterării corecte a textelor vechi pentru a asigura acuratețea cercetării istorice. Astfel, consider că istoricul clujean a pendulat între două tematici: paleografia și istoria modernă, abordări care, deși par divergente, au fost făcute complementare de Edroiu, el fiind un minuțios analist al documentului scris. Moștenirea sa intelectuală și profesională continuă să fie un reper în studiile istorice contemporane, iar cei care l‑au cunoscut își vor aminti de pasiunea sa pentru istorie și de angajamentul său în promovarea adevărului științific. A fost un istoric de tip academic și al ideii naționale.
Ionuț Țene