În peisajul istoriografiei contemporane, unde memoria individuală devine piatra de temelie a înțelegerii trecutului, iar ancheta orală singura cale spre adevăr în noianul mincinos al narativului securității comuniste din dosarele manipulabile de la CNSAS, cartea „Nunta partizanului cu moartea” de Răzvan Gheorghe se înalță ca un monument istoriografic autentic dedicat rezistenței anticomuniste. Rod al unui dialog empatic și profund între jurnalistul Răzvan Gheorghe și Nicolae Ciurică, un supraviețuitor nonagenar cu o viață de roman autentic, de aventuri reale, nu fictive, „Nunta partizanului cu moartea” reprezintă o odisee a curajului și demnității în inima Munților Banatului, în lupta armată împotriva instaurării comunismului. În peisajul istoriografiei contemporane, unde memoria individuală devine piatra de temelie a înțelegerii trecutului, cartea „Nunta partizanului cu moartea”, scrisă cu acuratețe și entuziasm de impetuosul și energicul istoric Răzvan Gheorghe, se înalță ca un memento istoriografic dedicat rezistenței anticomuniste. Este o carte de referință pentru înțelegerea resurselor rezistenței armate împotriva forțelor de represiune. Volumul, apărut în condiții grafice excelente la Editura „Ratio et Revelatio”, explorează un capitol dramatic și adesea umbrit din istoria României, cu o sensibilitate și o acuratețe remarcabile. Ocultarea din ultimii ani a luptei partizanilor comuniști din Munții Carpați face parte dintr-o paradigmă a uitării și ștergerii memoriei identitare. De aceea, demersul istoriografic al lui Răzvan Gheorghe trebuie salutat. Lupta partizanilor din Munții Banatului este descrisă plastic și prezentată epopeic, subliniind forța anticomunistă a poporului român împotriva instaurării regimului totalitar. Rezistența anticomunistă din Munții Carpați a fost unică în Europa Centrală și de Est prin caracterul său, fapt ce demonstrează că românii făceau, la propriu, alergie la comunismul adus pe tancurile sovietice din răsărit. Fenomenul grupărilor de partizani anticomuniști a cuprins întreg arealul montan al României, iar lupta armată a fost susținută de zeci de mii de țărani locali cu alimente și logistică, ceea ce arată că românii nu au acceptat instaurarea regimului totalitar.
Cartea beneficiază de o excelentă prefață scrisă de istoricul Marius Oprea, care elogiază demersul autorului: „Cît de valoroasă este cartea de față, fie și numai datorită personajului ei: Nicoale Ciurică, fost partizan „cu acte în regulă”, iar în zilele noastre, deci la începutul anului 2024, este singurul supraviețuitor dintre cei care au luptat cu arma în mînă, în munții României. Amintirile lui nu sînt contaminate de povestirile de celulă și nici falsificate, în declarații smulse la Securitate. Sînt unice și valoroase prin unicitatea lor. Este, practic, ultima dintre mărturiile posibile ale acestei categorii de eroi, care au trăit nebăgați în seamă, printre noi. (…) Veți citi aici, zugrăvite în amănunt, povestiri din timpuri în care în România mai existau eroi. Despre acele vremuri e vorba aici, vremuri în care istoria nu-i mai încăpea pe oamenii adevărați și ei suiau în munte, îmbrăcați în piei de capră, vremuri în care Antihristul coborîse pe Pămînt, unde domnea fărădelegea și singura lege mai domnea numai printre cîțiva oameni și în liniștea pădurii, în care ei s-au cununat cu moartea, punîndu-și pe cap coroana libertății. Căci, în esență, asta e Nunta partizanului…” Totodată, prefața scrisă de autor te introduce în cerințele academice ale unei compuneri la superlative privind rezistența armatei împotriva comunismului: „Nu există o altă mărturie care să aducă mai multe informații din interiorul grupării Uță decât cea lăsată posterității de Nicolae Ciurică în volumul de față. Situația este explicabilă: cei mai mulți dintre camarazii săi au pierit fie în luptă cu trupele de Securitate, fie în fața plutonului de execuție, iar puținii supraviețuitori au fost arestați și condamnați la ani grei de închisoare în prima perioadă a rezistenței, neavând parte de alte încleștări după 1950. Figura lui Ion Uță domină relatările, rămânând bântuitoare până în prezent.” Nicolae Ciurică, născut într-o familie înstărită din Mehedinți, cu legături în satele din Banatul montan, a fost un oltean aprig, precum și martor și participant activ la evenimentele care au marcat destinul României. Susținător al grupului de partizani condus de colonelul Ion Uță, Ciurică a trecut de la rolul de om de legătură la cel de luptător în pădure, forțat de circumstanțe și de teama de a-și trăda camarazii. „Erai conștient, așa cum spune și eroul nostru, că întoarcerea era imposibilă”, mărturisește Ciurică, subliniind dramatismul unei alegeri care îi pecetluia destinul. Cartea este o frescă a rezistenței armate anticomuniste, iar luptele partizanilor din Munții Banatului sunt similare ca extindere și anvergură cu cele din Munții Făgăraș, fiind mult mai ample decât cele din Apuseni. Cartea nu se limitează la a relata fapte și evenimente, ci pătrunde în complexitatea psihologică a celor care au ales să se opună regimului comunist. Românii nu au dorit comunismul, iar crezul partizanilor anticomuniști era credința în Dumnezeu, democrație, dragoste de libertate și monarhie. Ciurică rememorează cu o luciditate uimitoare detaliile strategiilor de luptă, componenta grupurilor de partizani, motivațiile, speranțele și deziluziile. Doar credința îi făcea să nu cadă în deznădejde. Aflăm despre ciocnirile cu trupele Securității, despre acțiunile de represalii asupra sătenilor deveniți informatori, despre trădări și pierderi. Mărturia sa, completată de documentele CNSAS și de alte surse consultate de Răzvan Gheorghe, oferă o imagine panoramică și nuanțată a rezistenței armate din Munții Banatului și Mehedinți. Cel mai mult urau partizanii trădarea. Iar trădarea era pedepsită cu moartea. Și, de aceea, împușcarea trădătorilor era legitimă în morala luptei partizanilor. „Nunta partizanului cu moartea”, de fapt, este o „istorie care nu se predă la școală”, o istorie a curajului și sacrificiului, a credinței și demnității românilor în fața invaziei străine prin regimul comunist. Este o istorie a oamenilor care au refuzat să se supună, care au preferat să lupte decât să se căiască și să cadă jos în fața comuniștilor. Este o istorie a unei Românii profunde, atașată de valorile tradiționale, de credința în Dumnezeu, de respectul pentru proprietate și națiune. Mai bine mureau în luptă decât să cadă prizonieri securiștilor. Era nunta cu moartea, ca-n cântecele vechi vechi.
Lupta partizanului Nicolae Ciurică, care numai la 17 ani a devenit membru al grupării de partizani Colonelul Uță și apoi de Spiru Blănaru, imediat după ce liderii acestei grupări au căzut eroic în luptele cu securitatea. Colonelul Ion Uță, o figură proeminentă a rezistenței românești, a fost inițiatorul unei rețele importante în Banat, având ca scop unificarea forțelor și declanșarea unei revolte populare. Fost prefect și ofițer decorat, Uță a fost epurat de comuniști și a ales să se retragă în munți, unde a organizat grupul său, recrutând localnici devotați. Un alt grup important a fost cel condus de Spiru Blănaru și Gheorghe Ionescu, care a reunit membri din diverse partide politice, uniți în lupta împotriva ocupației bolșevice. Inițial, grupul a adoptat o tactică ofensivă, dar a renunțat la ea din cauza represaliilor asupra populației civile. Apogeul luptei grupului Blănaru a fost bătălia de la Pietrele Albe din 22 februarie 1949. Securitatea a atacat pozițiile partizanilor, dar aceștia au opus o rezistență acerbă, provocând pierderi semnificative inamicului. Cu toate că au fost depășiți numeric, partizanii au reușit să se retragă, sacrificând câțiva dintre ei pentru a acoperi retragerea. După lupta de la Pietrele Albe, represaliile Securității s-au intensificat, cu arestări masive și patrule sporite.
Prin trădare, Spiru Blănaru a fost capturat în martie 1949, iar grupul său a fost complet lichidat până în aprilie. Blănaru și alți patru partizani au fost condamnați la moarte și executați în iulie 1949. Colonelul Ion Uță și grupul lui Spiru Blănaru rămân simboluri ale curajului și rezistenței împotriva opresiunii comuniste. Sacrificiul lor a contribuit la menținerea vie a spiritului de rezistență în România și la denunțarea crimelor regimului comunist. Bătălia de la Pietrele Albe este un exemplu rar de confruntare directă între partizani și Securitate, demonstrând determinarea și curajul celor care au ales să lupte pentru libertate. Această epocă rămâne, în pofida tuturor eforturilor de ascundere sau uitare, o pagină de istorie plină de eroism și sacrificiu, portretizată cu minuțiozitate în volumul lui Răzvan Gheorghe, unde și Nicolae Ciurică a avut un rol remarcabil, așa cum reiese din mărturiile sale. Dincolo de aspectele istorice, cartea este și o pledoarie pentru valorile morale esențiale: cinstirea, onoarea, curajul, cumpătarea și sacrificiul pentru binele comun. Partizanii credeau în Dumnezeu și aveau cărți de rugăciuni la ei – unele dintre ele salvatoare, gloanțele securiștilor oprindu-se chiar în coperțile acestor volume. Este revelator modul în care rugăciunea și credința le-au fost sprijin în cele mai grele momente.Ciurică ne îndeamnă să învățăm din trecut, să ne păstrăm demnitatea și să luptăm pentru un viitor mai bun. „Nunta partizanului cu moartea” devine astfel un testament moral, o carte de înțelepciune care ne inspiră și ne îndeamnă să fim mai buni, mai curajoși, mai demni și mai iubitori de țară. Credința în Hristos și în Rege i-a unit pe partizani, indiferent de apartenențele politice înainte de 1947: liberali, țărăniști, legionari, social-democrați sau simpli țărani. O viață marcată de lipsuri, frig și umilințe, dar și de un profund sentiment de dreptate și de determinare de a lupta împotriva unui sistem opresiv, nu l-a oprit pe Nicolae Ciurică să se lupte pentru libertatea României. Exponent viu al curajului și devotamentului față de valorile naționale, el a fost un simbol al rezistenței neînfricate a românilor împotriva comunismului.
Mărturiile lui Nicolae Ciurică ne oferă o perspectivă unică asupra vieții acestor eroi anonimi. Condițiile de trai erau extrem de grele. Iarna, partizanii își construiau adăposturi subterane pentru a se proteja de ger și zăpadă. Focul îl făceau cu lemne fără coajă pentru a evita fumul, iar vara, teama de a fi descoperiți îi obligau să se împartă în grupuri mici și să se mute constant dintr-un loc în altul. Hrana era puțină și greu de obținut, iar lipsurile materiale reprezentau o constantă a vieții lor. În ciuda acestor greutăți, spiritul de rezistență și credința neclintită în valorile libertății și democrației îi mențineau pe partizani motivați să lupte. „M-a mobilizat și m-a motivat un sentiment de mândrie, că nu fac ceea ce mi se spune și că încerc să îi ajut pe oameni să-și obțină drepturile”, mărturisește Ciurică. Sătui de abuzurile și hărțuirea securiștilor, partizanii își propuneau să oprească colectivizarea și să apere drepturile și proprietățile oamenilor. Erau destul de bine înarmați cu arme rămase de pe front, iar mulți dintre membrii grupurilor erau foști ofițeri sau soldați cu o mare credință în monarhie. Pentru a-și atinge obiectivele, recurgeau la acțiuni de sabotaj și atacuri asupra secțiilor de miliție și posturilor de jandarmi. Aceste acțiuni vizau intimidarea reprezentanților regimului și crearea unui sentiment de insecuritate în rândul acestora. Bătăliile erau sângeroase și adesea se soldau cu pierderi de vieți omenești, de ambele părți. Viața de partizan era extrem de periculoasă. Securitatea organiza constant ambuscade și îi urmărea cu perseverență. Riscul de trădare era permanent, iar mulți dintre partizani au fost prinși și uciși din cauza informatorilor infiltrați în rândurile lor. Tortura și spionajul erau metode frecvente ale securiștilor, iar cei capturați erau supuși unor evenimente groaznice și torturi, fiind nevoiți să divulge secrete sau să trădeze camarazi pentru a-și salva viața. În aceste condiții, fiecare decizie era o luptă între viață și moarte, iar numeroși partizani au fost forțați să sacrifice tot pentru cauza lor.
De exemplu, Nicolae Ciurică și ai săi au încercat să-l elimine în ambuscadă pe Zoltan Kling, șeful securității comuniste din Munții Banatului. Din păcate, ultima grenade aruncată nu a explodat. Zoltan Kling a mai trăit, dar a fost pedepsit de divinitate: a înnebunit și a murit într-un spital de psihiatrie în 1970, legat de mâini de doctori pentru a nu-și mânca fecalele. Curajul partizanilor din Banat, care atacau posturi de miliție, pichete ale securității, cucereau primării și sedii PCC, chiar încercau să-l ucidă pe șeful securității, demonstrează că nu a fost vorba doar de o rezistență pasivă, ci de un adevărat război împotriva ocupației comuniste. În numeroasele confruntări, Nicolae Ciurică și colegii săi au dovedit o hotărâre de nezdruncinat, chiar dacă era vorba de încleștări directe și sângeroase cu Securitatea, încheiate adesea tragic. Când a fost prins, Nicolae Ciurică nu a vrut să cadă viu, conștient fiind că îl așteaptă torturile și condamnarea la moarte. A fost trădat de o gazdă, în Joia Mare a anului 1954. Deși a fost torturat în gulag, nu și-a trădat camarazii de luptă și gazdele. A suferit și a rezistat, de aceea nu a fost condamnat la moarte, ci la 25 de ani de muncă silnică. Trece prin chinurile anchetelor și închisorilor din Timișoara, Craiova, Jilava, Baia Sprie, Gherla. Este eliberat cu ultimul lot în iulie 1964, prin Decretul 411. Se întoarce acasă, unde descoperă că mama îi murise în timpul izolării. Din cauza condamnării și a stigmatului, nu putea să redevină integrat în societate, motiv pentru care se mută în Banat, unde se căsătorește tot cu o fiică de partizan, pentru a rămâne fidel cauzei sale. Deși dezamăgit de realitatea comunistă, Nicolae Ciurică rămâne un simbol al rezistenței, iar credința și valorile sale l-au ajutat să se ridice din nou. În anii post-revoluție, devine o figură respectată, dar nu se implică în politică, considerând că țara era tot pe mâna urmașilor securiștilor și comuniștilor.
„Nunta partizanului cu moartea” este o carte care nu te lasă deloc indiferent. O citești cu creionul în mână și ai ocazia să înveți tehnici de supraviețuire și pe munte, direct de la un partizan nonagenar. Sunt descrieri fascinante, care țin cititorul în suspans, asemeni unei opere polițiste adevărate, dar în fond o poveste reală despre oamenii care au luptat cu arme în mână pentru libertate, pentru neam, pentru credință. Te cucerește prin autenticitatea și forța emoțională a mărturiei lui Nicolae Ciurică și prin acuratețea analizei lui Răzvan Gheorghe. Este scos în evidență portretul luptătorului Dumitru Ișfănuț uitat de istorie, care a căzut în luptă cu securiștii, dar se menționează cazul lui Ioan Banda care a stat în munți cu arma în mână din 1948 până în 1962 când cade în mâna securității. A fost ultimul mare partizan anticomunist care a luptat cel mai mult în munții noștri împotriva regimului totalitar și a preferat moartea decât viața în robie. Este o carte care merită să fie citită, meditata și transmisă generațiilor viitoare, pentru ca istoria acestor eroi să nu fie uitată. La următoarea ediție a cărții i-aș propune autorului să adauge mai multe note explicative de subsol pentru ca publicul larg să cunoască mai multe despre contextul național al luptei petnru eliberare a partizanilor anticomuniști. Tocmai această idee nouă reiese din cartea lui Răzvan Gheorghe: rezistența armată din munții oștri a fost de fapt o luptă de eliberare cu arma în mână de sub comunism. Sacrificiul, curajul și credința partizanilor, precum Nicolae Ciurică, ne arată că românii au avut, și încă au, o noblețe de neclintit în lupta pentru libertate și demnitate. În ciuda umbrelor comuniste, acești oameni au avut puterea să aleagă să lupte în ciuda tuturor impedimentelor, să-și apere familia, țara și valorile lor naționale. Această istorie nu se predă la școală, însă ea rămâne vie prin poveștile acestor oameni și prin cartea lui Răzvan Gheorghe. Este o mărturie a nebănuitului curaj al românilor și un memento pentru noi toți să nu uităm niciodată sacrificiile celor care au ales să se ridice împotriva opresiunii, punând pe cap „coroana libertății” și spunând, cu ultima suflare, că binele trebuie învingă răul.
Ionuț Țene