Poetul Ion Cristofor este unul dintre cei mai importanți poeți ai României contemporane. Face parte din școala lirică de la Cluj, care este, la ora actuală, cea mai importantă, valoroasă și prolifică din literatura română de azi. Ion Cristofor, împreună cu alți poeți clujeni – Marcel Mureșanu, Horia Bădescu, Ion Mureșan, Adrian Popescu și Marta Petreu – reprezintă vârfurile creației lirice românești de azi. Din anii ’90, capitala poeziei românești s-a mutat de la București la Cluj-Napoca. Poetul clujean Ion Cristofor este emblematic pentru această generație originală, care a intrat în istoria literaturii române, dar care nu este suficient apreciată și promovată de critica literară și de instituțiile publice culturale din cauza unor invidii centriste. Ion Cristofor este mentor și creator de corifei lirici, printre care se numără, cu modestie, și subsemnatul acestor rânduri. Fascinat de spațiul ancestral transilvan și în urma unei conexiuni simbolice cu școala de vară a arhitectului clujean Ionel Vitoc, poetul Ion Cristofor a publicat anul acesta un volum de poeme la Editura Napoca Star, dedicat familiei Cristina și Ionel Vitoc. Volumul de poezii „Poemele de la Vălenii Șomcutei” de Ion Cristofor se impune ca o incursiune lirică profundă și autentică, chiar revelatoare, în universul rural al locurilor natale și originare, o explorare sensibilă a peisajelor, emoțiilor și istoriilor specifice spațiului de complementaritate transilvan. Prin măiestria artistică și subtilitatea expresiei, poetul reușește să transpună inefabil cititorul într-o lume impregnată de tradiție, melancolie și speranță.
Stilul lui Ion Cristofor se distinge printr-o simplitate rafinată și o concizie expresivă, fiecare vers fiind meticulos șlefuit și încărcat de semnificații profunde de factură catalectică. Poezia sa este marcată de o muzicalitate intrinsecă și o sensibilitate aparte, capabilă să capteze atât frumusețea, cât și melancolia peisajului rural și viziunea ancestrală asupra preajmei. Poetul recurge la imagini puternice și metafore ingenioase, care dau viață nu doar peisajelor fizice, ci și universului interior al eului liric. Spațiul originar devine original prin apel la ancestral. Ritmul variabil și forma liberă a poeziilor reflectă cu fidelitate oscilațiile emoționale și complexitatea vieții, permițând fluiditatea gândului și o exprimare nestingherită a sentimentelor. Repetiția și aliterația sunt instrumente stilistice frecvent utilizate pentru a sublinia legături profunde și dureroase, amplificând astfel impactul emoțional al cuvintelor. Versurile poetului mângâie sufletul cititorului printr-o candoare inextricabilă. Estetica volumului este una a contrastelor subtile și profund umane, navigând între frumusețea naturală și durerea istorică, între vitalitate și degradare, între speranță și melancolie. Cristofor creează o atmosferă vibrantă și, în același timp, meditativă, prin descrieri vii și un limbaj bogat în culori. Fiecare poezie devine un tablou emoțional, în care cititorul poate simți mirosul proaspăt al pământului sau poate auzi susurul unui râu. Poetul reușește să îmbine armonios tradiția cu modernitatea, rămânând fidel rădăcinilor culturale, dar deschizând dialoguri cu teme universale precum trecerea timpului și căutarea identității românești din Ardeal. Tonalitatea este predominant melancolică, dar permeabilă de optimism și de o căldură umană, invitând la introspecție și la o conectare profundă cu rădăcinile și cu sinele.
Volumul se structurează în jurul unor teme fundamentale, explorate prin prisma unor poeme emblematice. Identitatea, istoria și legătura cu spațiul natal sunt exemplificate prin poemul „Transilvanie”. Poezia este o meditație profundă asupra identității și suferinței istorice, evocând o regiune bogată în cultură și tradiție. Un spațiu de complementaritate devine o definiție lirică la Ion Cristofor. Simplitatea și directitatea versurilor amplifică impactul afectiv. Repetiția și aliterația, precum „patria mea”, subliniază legătura profundă și adesea dureroasă cu locurile originale. Imagini precum „cunună de lauri pe creștetul delatorilor” creează contraste puternice între glorie și trădare, reflectând complexitatea istoriei naționale care taie mentalul colectiv cu sângerări lirice. Simbolismul biblic al „arginților vânzării de frate” evocă trădarea și sacrificiul eroilor transilvani, iar „fluierele și cântecul jalnic” transmit o melancolie profundă și dorul de rădăcini. Estetica acestei poezii este una a contrastului dintre frumusețea naturală și durerea istorică, unde „lacrimile și pământul” devin elemente interconectate, simbolizând o țară încărcată de suferințe, dar și de speranță, creând o legătură intimă între individ și colectivitate. Poemul este ales nu întâmplător să deschidă volumul ca un ”argument” liric. Poetul știe să fie și un post-romantic ajungând ca un fior semantic în inima cititorului: ”Doar pentru tine/dragostea mea/în lanul de grâu/macii își aprind felinarele.” (Iunie), Asistăm la o geografie lirică a anotimpurilor așa cum le trăiește poetul.
Iubirea, natura și comuniunea reies cu tonalitate în poezia „Roiul de aur”. Poezia se distinge prin sensibilitatea emoțională, explorând teme precum dragostea, natura și interconexiunea dintre acestea. Structura liberă a poemului permite fluiditatea gândului. Repetiția sintagmei „Un roi de albine, un roi de aur” funcționează ca un laitmotiv, accentuând importanța imaginii albinelor, care simbolizează munca, dăruirea, dar și dragostea și hrana spirituală. Imagistica este vie și vibrantă, cu referințe abundente la natură. „Valurile părului tău” evocă o imagine de delicatețe și frumusețe, sugerând o profundă încărcătură sentimentală. Prin asocierea cu „un roi de albine”, poetul sugerează o interdependență esențială între iubire și natură pentru armonia universului personal. Iubirea este prezentată ca un element dinamic și vital, iar albinele, purtătoare de nectar, simbolizează rodnicia sentimentului. Pătrunderea în „grădinile tale” și „străzile orașului” sugerează o familiaritate profundă și un sentiment de siguranță. Tonalitatea caldă și nostalgică, atmosfera de visare și contemplare, alături de liniștea și bucuria momentului de comuniune, creează un univers al armoniei și echilibrului, specifică stilului poetului clujean.
Reflecții asupra existenței, fericirii și efemerității sunt identificate în poemele „Un arbore verde” și „Câteva tufe”. Poezia „Un arbore verde” reflectă subiecte profund umane precum efemeritatea existenței, natura și dorința de fericire. Narațiunea lirică, cu un ton contemplativ, este impregnată de o melancolie care invită la reflecție și meditație introvertită. Forma liberă, cu versuri scurte și un ritm alert, sugerează un flux liber de gânduri, evidențiind natura efemeră și transformatoare a emoțiilor. Imaginea „arborelui verde” devine un simbol al speranței, regenerării și un refugiu emoțional. Poetul utilizează contrastul dintre „ruinele somnului” și „arborele verde” pentru a evidenția conflictul dintre tristețe și aspirația către fericire. Versul „Cântă până începe să plouă” sugerează dorința de a celebra viața și de a trăi plenar bucuria, indiferent de inevitabilitatea schimbării. Turnura centrală este căutarea fericirii, sugerând că aceasta poate fi găsită chiar și în cele mai simple lucruri. Tonalitatea melancolică, dar optimistă, transmite un mesaj de speranță, încurajând cititorul să caute frumusețea în cotidian. Poezia se încheie cu o ironie neagră referitor la faptul că nu lipsește nimic ca să fim fericiți acolo pe arborele verde ”croncăne câțiva corbi”. În „Câteva tufe”, versurile îmbină în mod original elementele naturale cu reflecțiile asupra condiției umane, explorând propuneri precum efemeritatea existenței și tristețea legăturii cu locurile natale. Stilul concis și imaginile evocatoare creează o atmosferă melancolică. Imaginea „ascunsă la marginea satului” oferă un contrast puternic între normalitatea cotidiană și sentimentul de abandon. „Umbra Cristosului de tablă ruginită” simbolizează credința care se degradează, sugerând o pierdere a valorilor spirituale. Avem de a face cu o ”ruginire” a semanticului național, iar tufele roșii, deși „lamentează în vânt”, devin un simbol al vitalității persistente. „Ciulinul uscat” reprezintă stagnarea și descompunerea, evocând nostalgia și melancolia legate de trecut. Tonalitatea profund melancolică, cu o nuanță de regret, și atmosfera de tristețe și contemplare invită la reflecție asupra propriei relații cu trecutul și cu locurile natale. În poemul „Alt alfabet” poetul utilizează un stil neo-modern complex și inextricabil, cu un ton contemplativ și o structură liberă. Ion Cristofor folosește un limbaj simplu și accesibil, dar plin de semnificație. Acest contrast între simplitate și complexitate adaugă profunzime mesajului. Principala preocupare a poetului pare a fi căutarea cunoașterii și a identității prin metaforele legate de apă, memorie și învățare.Acolo unde ”sub sfârcul stelelor/înmuguresc sânii tăi/La colțul străzii/flașneta cerșetorului orb/ne deșiră dorințele (Flașneta orbului) ne așteptă atavicul unei serenități asumate.
Metaforele sunt plastice. „Apa mâloasă din fântâni” simbolizează memoria și trecutul, sugerând că amintirile pot fi murdare sau distorsionate. „Detergent pentru spălarea memoriei” indică dorința de a curăța trecutul sau de a uita experiențele dureroase, o metaforă puternică pentru procesul de vindecare emoțională. „Alt alfabet” este o poezie ce sugerează o reinventare a modului în care comunicăm sau învățăm, o dorință de a descoperi noi modalități de a înțelege lumea tot mai complicată și degradată. Poemul rezonează puternic cu teme universale legate de identitate, memorie și cunoaștere, transmise printr-un stil modern și expresiv. Poetul este un maestru al contradicțiilor imaginative pentru a surprinde și fermeca cititorul: „Nu doar la gura infernului înfloresc/câmpurile de maci…” și, pentru a continua, sentențios și avertizor: „Sub soarele roșu/veselă țopăie vrabia/pe tăișul ghilotinei” (Maci). Poetul practică și un umor negru cu nuanțe pamfletare: „Până atunci nu bănuiam deloc/că niște avocați/angajați de gingașa mireasă/vor fi mai rapizi decât moartea” (Până când). Poetul se simte prin versurile sale că a ajuns la vârsta unei autentice maturități înțelepte, ușor dezabuzat și cu o ironie fină a omului care le-a trăit și văzut pe toate. Versurile răzbat de o tristețe nostalgică a unui poet ajuns la vârsta când a realizat că lumea nu are cum să înțeleagă poezia autentică, risipindu-se în futilitate: „Să scrii versuri în ceasul acesta/e ca și cum/ai tăia frunze la câinii/ce latră amarnic la lună” (Câinii). Poetul ne avertizează la final că „uneori cuvintele/se aliniază fără niciun efort/în versurile unui poem./Toți așa cum câteva sute de morți/dintr-un accident de tren…” (Breaking news).
„Poemele de la Vălenii Șomcutei” de Ion Cristofor este o lucrare lirică de o sensibilitate și profunzime remarcabilă, surprinzător de introspectivă. Prin stilul său evocator, estetica distinctă și inconfundabilă, precum și abordarea unor teme universale, încadrate într-o tipologie arhetipală, prin prisma specificului local, volumul reușește să captiveze și să inspire, oferind o experiență de lectură cu adevărat memorabilă. Pare a fi o reînviere a poeziilor lui George Coșbuc și Ioan Alexandru, dedicate spațiului arhetipal românesc din Ardeal într-un limbaj ce corelează neo-modernul cu post-modernul moderat. Poemele, în ansamblul lor, reprezintă o meditație complexă și nostalgică asupra condiției umane, a trecerii timpului, a valorii lucrurilor simple și a legăturii indisolubile dintre om și pământul natal, confirmând valoarea sa în peisajul literar contemporan. Poetul invită la introspecție și la o reconectare profundă între rădăcinile spațiului autohton și sinele. Poezia lui Ion Cristofor vibrează prin autenticitatea meditativă în corelare cu o ușoară ironie introspectivă în inima fiecărui cititor. Poetul reconstruiește o geografie lirică a spațiului transilvan cu mult talent. „Poemele de la Vălenii Șomcutei” – sunt un volum de referință pentru literatura noastră și Ion Cristofor este un poet care oricând poate primi premiul național de poezie Mihai Eminescu sau chiar „Cununa de aur” de la Struga. Poetul Ion Cristofor a oferit un frumos cadou liric cititorilor români la început de an, într-o lume imundă în care poezie a devenit chiar periculoasă, fiind ”arestată” de noi legi liberticide.
Ionuț Țene