În primăvara anului 1914, în mijlocul unei Europe aflate în tensiune, România a jucat un rol activ în tentativa de stabilizare a unei Albania proaspăt proclamate independentă. Prezența unei comunități de sute de mii de aromâni a impus Bucureștiului să se implice în protejarea acestui nou stat apărut în Balcani. După ce Albania și-a declarat independența la 28 noiembrie 1912, Marile Puteri au căutat o soluție capabilă să asigure echilibrul politic în peninsula Balcanică. Alegerea a căzut, pentru câteva luni — din martie până în septembrie 1914 — asupra lui Wilhelm de Wied, nepot al reginei Elisabeta și al regelui Carol I, instalat ca principe al Albaniei cu sprijinul explicit al României și al celorlalte Curți regale europene. La începutul secolului XX, Bucureștiul a devenit, pentru albanezi, mai mult decât o simplă capitală externă. A devenit un centru cultural și politic esențial în procesul lor de afirmare națională albaneză. În 1911, Sinodul român a încredințat comunității albaneze biserica „Dintr-o zi” (cu hramul Sfântul Nicolae), pentru a se săvârși slujbe în limba maternă — un gest simbolic ce confirma atât existența, cât și vitalitatea unei comunități care, deși modestă ca număr, juca un rol moral și organizațional remarcabil. Bucureștiul găzduia întruniri politice albaneze, tipărea periodice în limba lor și oferea un mediu fertil pentru elitele intelectuale. Un personaj emblematic al acestei legături a fost poetul Asdreni (Aleksander Stavre Drenova), care a trăit o perioadă îndelungată în capitala română. Aici a compus și a publicat volumul ”Vise și lacrimi” (Tipografia Gutenberg, 1912), în care se regăsește „Hymni i Flamurit” — imnul național al Albaniei. Versurile au fost adaptate de Andrei Bârseanu, iar melodia, inspirată de linia melodică a lui Ciprian Porumbescu („Pe-al nostru steag”), a contribuit la coagularea simbolică a mișcării naționale albaneze. Relația dintre elitele române și aspirațiile albanezilor a fost una de susținere evidentă. Mulți intelectuali albanezi recunoșteau public influența pozitivă a școlilor și civilizației române în formarea lor, iar Asdreni însuși nota cu recunoștință aportul României la deschiderea „ochilor” generației sale. Poetul național al Albaniei a murit la București în 1947. (https://historia.ro/sectiune/general/nasul-si-finul-sau-aventura-albaneza-a-nepotului-570705.html)
Motivațiile României pentru susținerea lui Wilhelm au fost complexe și ancorate atât în considerente geopolitice, cât și culturale. La nivel politic și monarhic, regina Elisabeta, născută în Casa de Wied, a exercitat un lobby energic în favoarea nepotului ei. Carol I considera misiunea una înaltă și benefică, adică instalarea unui principe care să cupleze sprijinul Curților europene cu dorința de creare a unui stat albanez stabil. România a pus la dispoziție, în această conjunctură, și sprijin militar: trupele române, sub comanda căpitanului Cristescu, au participat, alături de contingente olandeze și de ofițeri din alte țări, la operațiunile de pacificare din jurul Durazzo-ului (Durrës), vechea capitală albaneză. Olandezii, sub comanda colonelului Willem John Karel Thompson (înlocuit după moartea sa de maiorul Kroon), au organizat o miliție de circa 5.000 de persoane, iar locotenent‑colonelul englez George Fraser Phillips a fost unul dintre comandanții relevanți ai forțelor internaționale.
Acțiunea României în Albania se înscria într-un plan mai larg de afirmare a influenței regionale după succesul Păcii de la București (28 iulie/10 august 1913), în urma căreia România dobândise Cadrilaterul. Casa Regală română vedea în numirea unui principe în Albania o bună ocazie de consolidare a poziției sale în Balcani, precum și de afirmare a unei relații privilegiate cu o națiune frățească, într-un raport „naș‑fin” pe care însuși Carol I îl evoca. Însă tabloul european în 1914 era extrem de fragil. Austro‑Ungaria făcea mutările decisive în regiune, tensiunile interimperiale se acumulau, iar izbucnirea Primului Război Mondial a spulberat rapid proiectele diplomatice elaborate în anii anteriori. În primăvara anului 1914, când prințul Wilhelm de Wied pășea pe tronul fragil al Albaniei, speranțele europene pentru stabilizarea noului stat erau încă vagi. Însă realitatea de pe teren se dovedea brutală, iar regele încă tânăr controla efectiv doar împrejurimile portului Durrës, în timp ce restul țării era sfâșiat de lupte și rivalități — sârbi, greci și forțe otomane concurau pentru influență și teritoriu. Intervenția română în Albania, deși simbolică și plină de curaj pentru mulți dintre voluntarii care și-au pus stema pe coifuri, n-a avut sorți de izbândă. Moartea regelui Carol I al României și, mai ales, izbucnirea Primului Război Mondial au schimbat rapid prioritățile marilor puteri: problemele unui prinț neamț la Durres și ale fragilei suveranități albaneze au devenit irelevante în fața conflagrației generale. Astfel, aventura albaneză a românilor s-a încheiat iar unități de voluntari au revenit marginalizați, căutând sprijin și recunoaștere la București.
Moartea regelui Carol I în 1914 a adăugat un factor de instabilitate pentru sprijinul românesc, principele Wilhelm de Wied a rămas la Durrës doar câteva luni, în fața revoltelor interne, a lipsei unui consens intern larg și a eşecurilor în a impune o administrație eficientă într-un context regional exploziv. Istoricul Nicolae Iorga, în cronica din „Dimineața” (15 iunie 1914), a surprins ironia situației: ”entuziasmul și admirația pentru curajul voluntarilor români s-au transformat în disoluție și rușine, iar idealurile care i-au împins pe unii spre Durrës au lăsat în urmă oameni dezamăgiți și acuzații interne, inclusiv către conducerea militară românească”. (https://adevarul.ro/amp/stil-de-viata/magazin/ca-de-la-nas-la-fin-sau-cum-a-vrut-romania-sa-2539463.html) ”Influențe românești în Albania. Prințul Wilhelm de Wied, 7 martie–3 septembrie 1914” este un articol scris de istoricul Florin Anghel și a apărut în ”Revista isotrică” (serie nouă, iunie – mai 1994), care a încercat să lămurească implicarea României în crearea unui stat albanez aflat sub influența Bucureștiului și sub control al elitelor aromâne. Tratatul de pace de la București din 1913 nu a reușit, cum de altfel era firesc, să rezolve problemele balcanice în întregul lor. Istoricul Florin Anghel este printre puținii istorici care a cercetat exhausiv situația implicării Bucureștiului în crearea statului albanez modern. În ceea ce privește influența celor două puteri adriatice (Austro-Ungaria și Italia) în Albania, România a adoptat, prin ministrul său la Durrës, Mihail Burghele, o poziție extrem de pragmatică. El considera, într-o discuție cu prințul Wilhelm de Wied, că oricât de nedreaptă și neplăcută ar fi o influență străină, Austro-Ungaria și Italia au și multe calități deoarece au introdus în Albania cultura și civilizația și i-a îndepărta tpe sârbi și muntenegreni din țară. Bucureștiul conștientiza-se că Viena privește chestiunea albaneză în legătură cu Serbia, în legătură cu însemnătatea acestui stat în peninsula balcanică în urma noilor împărțiri teritoriale.
Campania românească în favoarea prințului Wilhelm de Wied, rudă apropiată a Casei Regale române, a fost declanșată de Regina Elisabeta, cu sprijinul puterilor centrale. Politicianul albanez Ismail Kemal povestește că propaganda a început odată cu apariția în ziarul vienez ”Oesterreichische Rundschau” a unui articol semnat Carmen Sylva în care se cerea prințului de Wied să acționeze precum eroul din ”Cântecul Nibelungilor”, venind în întâmpinarea unei țări (Albania) care îi căuta un suveran. În această acțiune complicată, Regina se baza și pe ambițioasa prințesă Sofia de Wied, născută Schoeburg-Waldenburg. Influența suveranilor României, dar și avantajele oferite de prinț (austro-ungar) — german și protestant și deci care nu risca să se apropie de una din cele două puteri catolice — au hotărât alegerea Marilor Puteri din decembrie 1913. De reținut că Împăratul Wilhelm al II-lea al Germaniei și-a exprimat scepticismul în legătură cu această alegere. Într-o discuție cu ambasadorul austro-ungar la Berlin, la 23 ianuarie 1914, Kaiserul arăta: „Trebuie să spun deschis că nu-l consider pe prinț capabil să se achite de misiunea ce i-a fost încredințată.” Wilhelm de Wied (născut la 26 mai 1876 la Potsdam și având gradul de căpitan la Statul Major General german) a ezitat la început datorită poziției lui Wilhelm al II-lea, dar a acceptat alegerea în urma insistențelor Reginei Elisabeta și ale prințesei Sofia (născută la 21 mai 1885), care dorea pentru copiii ei, prințesa Maria Eleonora (născută în 1909) și prințul Karl Victor (născut în 1913), un statut asemănător caselor domnitoare europene. Hotărârea Marilor Puteri fiind luată, Comisia Internațională de Control a cerut ca și prințul Kemal să demisioneze. Astfel, guvernul lui Ismail Kemal de la Vlora a demisionat la 22 ianuarie 1914, precum și guvernul lui Essad Toptani de la Durrës, constituit în octombrie 1913. Totodată, Greciei i s-a cerut să părăsească sudul Albaniei ocupat în 1913. Ignorând toate ultimatumurile, Atena a format grupuri de partizani epiroți care au preluat puterea în această regiune, iar la 2 martie 1914, la Gjirokastër, se proclama autonomia „Epirului de Nord” și constituirea unui „guvern provizoriu” condus de Gheorghios Zografos, fost ministru de externe al Greciei împotriva aromânilor.
Disputele diplomatice italo-austro-ungare privind supremația în Albania au atins punctul culminant și s-a pus problema alegerii decanului corpului diplomatic acreditat pe lângă Wilhelm de Wied. Dintre statele care au recunoscut guvernul de la Durrës și pe prinț, au fost Austro-Ungaria, Italia, Franța, Germania, Rusia, Marea Britanie, România, Grecia, Bulgaria, Serbia — trei dintre acestea își trimiseseră reprezentanții înainte de sosirea familiei princiare. Ministrul Italiei, baronul Aliotti, a sosit înaintea colegului său austro-ungar, baronul von Lowenthal, ceea ce i-ar fi permis să remită primul scrisorile de acreditare. Cum Viena se opunea acestui lucru, a propus Romei un acord „amical” pentru a rezerva postul de decan al corpului diplomatic ministrului României, alegere justificată, după opinia diplomației austro-ungare, de poziția de neutralitate și de legăturile de rudenie dintre Regele Carol I și suveranul Albaniei. Ministrul român Mihail Burghele a sosit la Durrës la 25 februarie 1914, venind de la Viena prin Trieste. Prințul Wilhelm de Wied s-a îmbarcat la 5 martie 1914 pe nava austro-ungară ”Taurus” pentru a sosi la Durrës în 7 martie 1914. Imediat după sosirea lui și a Curții sale la Durrës, ministrul României a prezentat scrisorile de acreditare în calitate de decan al corpului diplomatic (și evident de prim reprezentant al României în Albania) la 18 martie 1914. Prințul, decorat cu Marele Cordon „Steaua României” și cu Ordinul Carol I, l-a primit pe Mihail Burghele în prezența prim-ministrului și a ministrului de externe, Turhan Pașa. Diplomatul român și-a arătat totală disponibilitate, susținând cu tărie că „nu se va neglija niciun efort pentru stabilirea de legături din cele mai strânse și mai durabile între România și Albania”. Burghele a făcut și o inedită descriere a micuțului și efemerului palat princiar, fostul conac al Mutasarrifului de Durrës, locul unde, timp de șase luni, cele mai puternice interese europene și-au disputat supremația. Clădirea fusese renovată de arhitectul austriac Ludwig Bernhard, trimis de Regele Carol I, cel care îl însoțise pe ministrul român în călătoria de la Viena la Durrës. Era o clădire pătrată, nu perfectă, cu camere destul de mari, înalte, luminoase, comunicând interesant între ele după împărțirea fostului conac turcesc, frumos mobilate, nu încărcate, și luminate electric. România prin trimisul său diplomatic făcea jocurile în Albania.
Constituirea guvernului albanez, la 25 martie/7 aprilie 1914, a atras atenția nu numai a Marilor Puteri, ci și a statelor balcanice. Legăturile cu noul guvern au fost din cele mai strânse, de vreme ce Turhan Pașa (prim-ministru și ministru de externe) putea să se confeseze lui Burghele, arătând acestuia din urmă că, la formarea cabinetului, s-a avut în vedere împăcarea intereselor generale cu unele interese particulare. Despre liderul guvernului, ministrul român scrie că era „un om onest”, că vârsta și experiența îi aduceau respectul celorlalți colegi, dar că, plecat de mult timp din Albania, nu mai cunoaște oamenii și starea lucrurilor. E o descriere care contrastează flagrant cu cea făcută de un fost ministru în cabinetul lui Ismail Kemal la Vlora (și nu lipsită, evident, de subiectivism): premierul apare ca fiind „amic intim al cercurilor guvernamentale rusești”, neputincios de 80 de ani, căzut prin slabiciunea bătrâneții în patima beției. Despre cealaltă autoritate a guvernului, Essad Toptani, ministru de război și de interne, Burghele constată că „deși este curajos, întreprinzător și harnic, știe numai să vorbească; cultură nu are deloc, nici cea elementară”. El atrage însă atenția că autoritatea acestui lider se întinde asupra tuturor albanezilor musulmani și că, pe deasupra îi lipsește simțul politic, astfel încât nu se poate ridica la nivelul trebuitor omului de stat. Despre ceilalți miniștri, opinia este categorică: „sunt mult mai jos decât demnitatea ce ocupă”.
Prințul de Wied a fost trimis pentru a media conflictul dintre o Curte creștină și o majoritate musulmană opusă conceptelor noi, europene, despre societate și stat. Ministrul României a obținut promisiunea puternicului lider islamic Essad Toptani că nu-l va ataca pe prinț; totodată era invocată de partea albaneză dorința de a fi ajutată în continuare de către România și de Regele Carol I. De asemenea, într-o discuție cu agentul diplomatic al Serbiei la Durrës, Gavrilovici, Burghele a atras atenția că era nepotrivit pentru Belgrad să nu întrețină o legație și a cerut o intervenție urgentă pe lângă primul ministru sârb, Nikola Pašić, soldată favorabil. Intervenind tot într-o problemă balcanică, în fața refuzului tenace al guvernului grec de a rezolva problemele teritoriilor din sudul Albaniei, dr. Buchberger (trimis austro-ungar) și căpitanul Castoldi (italian), consilieri ai prințului de Wied și cele mai influente persoane la Curte, au cerut Bucureștiului, care prezida acum în afacerile balcanice, să medieze în rezolvarea chestiunii. Concomitent, șeful guvernului albanez solicita la 12/25 martie 1914 o intervenție a României la Atena pentru că, se spunea în cererea aproape disperată, „deși Bucureștiul nu a făcut parte din puterile reunite la Londra, avem convingerea că un demers puternic la Atena din partea României și Regelui sau va avea un puternic ecou”.
Cum problemele din Sud se agravau constant datorită naționaliștilor greci, ajungându-se și la masacre și distrugeri de case aromâne (printre victime se numărau și aromâni de frunte din zonă, cum ar fi arhimandritul Balamace din Corița/Korçë, Sotir Balamace, Vasile Talabacu, Vasile Fatesi) iar între Essad Toptani și conducătorii jandarmeriei, ofițeri olandezi (aflați sub conducerea generalului de Weer și a maiorului von Vollenhoven) apăruseră serioase divergențe, dat fiind și interesul României pentru numeroasa comunitate aromână din zona aflată în litigiu, membrii Comisiei Internaționale de Control s-au întâlnit la 21 martie/6 aprilie cu ministrul român pentru găsirea unei soluții. Doar Marea Britanie, Italia și Austro-Ungaria au sprijinit partea albaneză, iar Italia și Austro-Ungaria insistau pentru crearea unei miliții naționale albaneze și pentru fixarea unui număr sporit de jandarmi. În fața refuzului majorității Marilor Puteri de a rezolva favorabil disputa cu Grecia, la 27 martie/9 aprilie prințul de Wied l-a chemat la Curte pe Burghele pentru a-i cere sfatul și ajutorul. Diplomatul român, arătând că „nu se pot înființa autonomii particulare în statul abia autonom” și că „o concesiune o dată acordată lasă deschisă o poartă în viitor față de pretențiile din partea guvernului grec și a Patriarhatului de la Constantinopol”, el l-a sfătuit pe prinț să refuze orice fel de concesii față de grecii răsculați din sudul Albaniei.
În primăvara anului 1914, locotenentul (locotenent-căpitan) Grigore Cristescu din Regimentul 5 Călărași a făcut parte dintr-un grup de ofițeri români care s-au oferit voluntari pentru a lupta în Albania. Iată ce scria presa de la București în 1914: ”Față de situaţia din ce în ce mai critică a Tronului Albaniei şi dat fiind că principele de Wied este o rudă a Casei noastre regale şi că principesa de Wied este o quasi-româncă, d-nii căpitani C. Şerbănescu, din reg. 5 Vlaşca, locotenenţii Gr. Cristescu din reg. 5 călăraşi şi Burki din reg. 5 roşiori, toţi trei ofițeri de rezervă proveniţi din activitate, s-au prezentat astăzi la Palat d-lui aghiotant de serviciu locot.-colonel Anghelescu şi au cerut prin d. mareşal al Curții, general Mavrocordat, o audiență regelui pentru a-i solicita permisiunea ca, în fruntea unui mare număr de voluntari albanezi, să meargă în Albania pentru a se pune în serviciul apărării tronului ei. Regele, luând cunoştinţă de acestea, le-a comunicat prin d. mareşal al Curţii să se prezinte imediat d-lui ministru de război, căruia i se vor prezenta mâine dimineață…” (Dimineața, 15 iunie, 1914). Primul corp de voluntari români, sub comanda căpitanului Grigore Cristescu, trimiși din România a sosit la Durrës în 24 iunie/7 iulie. Ei au fost imediat prezentați prințului de Wied și ministrului de interne și de război. La 8/21 iulie căpitanul Gr. Cristescu a sosit din România cu al doilea grup de voluntari români, puși și aceștia sub comanda maiorului olandez Kroon, comandantul orașului Durrës. După unele evaluări se pare că numărul militarilor români trimiși în Albania a depășit cifra de 300. Despre această acțiune românească există destul de puține informații și azi. Se știe că trupele române au stat la Durrës două luni încheiate, până la 8 septembrie, adică după plecarea prințului de Wied din Albania. Solda ofițerilor și a trupelor a fost plătită de către guvernul albanez, dar, de la începutul lunii august, vistieria statului s-a golit total. Cum nici Viena, nici Roma nu mai aveau încredere în guvernul albanez care, timp de cinci luni, cheltuise 8.500.000 franci, prințul a plătit trupele române din caseta sa privată. Banii neajungând, s-a început contractarea de datorii, îndeosebi la furnizorii de hrană. Guvernul de la Durrës neavând niciun fel de fonduri, ministrul României a fost silit să plătească personal datoriile, solda și repatrierea trupelor române. Nu au lipsit nici incidente neplăcute: în primul rând cazarea și igiena trupelor lăsau de dorit din cauza căldurii, lipsei apei potabile și a țânțarilor, iar o parte din soldați s-au îmbolnăvit, câteodată chiar 45 într-o singură zi. Pe de altă parte, unii soldați nu au avut o comportare demnă, poate și din pricina lipsurilor de tot felul. S-a constatat fie furturi din solde, fie chiar o spargere la Primăria din Durrës de unde a fost luat policandrul electric. De ce ajunsese regimul prințului să se sprijine doar pe micul grup de militari români? În primul rând, după izbucnirea războiului sârbio-austro-ungar, Olanda își retrăsese toți ofițerii din jandarmeria albaneză, detașamentul de militari englezi de la Shkodër fusese și el rechemat, iar vasele de război din portul Durrës părăsiseră rada, cu excepția cuirasatului italian San Marco, conform istoricului Florin Anghel.
În același timp, ministrul de externe austro-ungar i-a cerut ministrului său la Durrës, von Lowenthal, să convingă pe prinț ca Albania să intre în război alături de Viena împotriva Serbiei. Contele Berchtold adăuga că, dacă Wilhelm de Wied va susține cauza Vienei, Albania va beneficia de ajutorul total al Austro-Ungariei în reconcilierea cu rebelii și în rezolvarea aspirațiilor albaneze asupra regiunii Kosovo. Fie și numai pentru faptul că prințul nu avea nici armată, nici bani, nici prestigiul de șef al albanezilor necesar pentru o acțiune — chiar simbolică — împotriva Serbiei, Curtea de la Durrës a refuzat cererea Vienei. Cum Italia încetase deja sprijinul, contele Berchtold îi scria lui von Lowenthal, la 28 august 1914, că „în condițiile grele de război noi nu mai avem niciun interes să-l menținem pe prinț”. De teamă de o reacție violentă din partea Regelui Carol I al României, ministrul de externe austro-ungar l-a sfătuit pe reprezentantul său în Albania să evite să-l anunțe direct pe Wilhelm de Wied. Prințul era conștient, în august 1914, că singura salvare a țării sale putea veni doar din partea României. Convins că va fi sprijinit moral, material și militar, la sfârșitul lunii august el îi scria mătușii sale, Regina Elisabeta, pe un ton implorator: „Toți ne-au părăsit; singura nădejde ne este în Suveranii României și în poporul mare de la Dunăre. Încă nu este timpul pierdut; dacă cu o mână de oameni devotați am rezistat trei luni, dar nu ni se va trimite ajutorul promis, totul va triumfa în favoarea noastră. Nu se poate să ni se refuze acest sprijin!”. Devenit factor hotărâtor într-o regiune explozivă, Bucureștiul nu putea acorda sprijinul cerut și necesar Albaniei, deși obiective strategice l-ar fi impus. Războiul mondial abia început și pregătirile necesare pentru apărare, presiuni internaționale, dorința guvernului liberal (Ionel IC Brătianu) de a păstra o neutralitate necesară, starea sănătății Regelui Carol I (care va înceta din viață la câteva săptămâni după plecarea lui Wilhelm de Wied). În istoria „condițională” a faptelor, probabil că o armată românească în Albania ar fi mai permis regimului prințului o existență prelungită chiar cu câțiva ani, fiind părerea istoricului Florin Anghel. Totuși, caracterul musulman, fanatic, al revoltei din Albania Centrală, care a pus capăt domniei prințului, a fost deseori subliniat de liderul ei incontestabil, Essad Toptani. În septembrie 1914 el proclama către poporul albanez următoarele: „Să știți că această parte a Țării, care este locuită de mahomedani, nu trebuie să fie călcată de niciunul nechemat”. Era accentua că nu numai lupta împotriva Europei, și implicit a prințului, ci și împotriva creștinilor care încercau să stăpânească peste musulmanii albanezi.
La 18/31 august 1914 răsculații au început bombardarea orașului Durrës. În aceeași zi, prințul i-a adunat la Curte pe miniștrii Marilor Puteri pentru a le cere sfatul. Toată lumea a fost de acord cu reprezentantul Germaniei, von Lucius Ballhausen, care nu mai credea în nicio minune: „Decât să fie forțat prințul să plece, mai bine să plece de la sine.” Pentru a evita pierderi inutile, convins că România oricum nu mai putea salva singură Curtea prințului, ministrul Burghele a pregătit plecarea trupelor de voluntari români. Militarii vor fi îmbarcați la 26 august/8 septembrie pentru Constantinopol, unde au ajuns la 29 august/11 septembrie. De aici, prin Marea Neagră, soldații români se vor ajunge la Constanța.Astfel s-a încheiat intervenția militară a României în Albania la 1914. La 1 septembrie, Vlorë, singura zonă aflată sub influența regimului de la Durrës, încă sub administrația Prințului, a fost cucerită de răsculații musulmani.
În dimineața zilei de 2/15 septembrie 1914, dându-și seama că nimic din soluția oferită de Europa în primăvară nu mai poate fi salvat, prințul Wilhelm și Sofia s-au îmbarcat pe iahtul italian Misurata, îndreptându-se spre Veneția, nu înainte de a lansa o patetică proclamație către albanezi că „îi își părăsește țara pentru câteva timp”. După ce armatele răsculaților musulmani în frunte cu Essad Toptani au ocupat Durrës, în mijlocul zilei de 23 august/5 septembrie, prințul nu se va mai întoarce niciodată în efemera lui patrie. Nicolae Iorga revine cu un nou articol patetic în presa bucureșteană: ”Acum două luni plecau în Albania pentru apărarea nepotului Reginei un număr de voluntari români cu stema dinastiei de Wied pe calpacele lor albe. I-am privit cu simpatia care se îndreaptă la noi spre îndrăzneţi. Şi noi, neutrii, când cetiam prin «Românul» din Arad isprăvile făcute de această singură armată a regelui Wilhelm, ne bucuram că măcar în astfel de întreprinderi se vădeşte vitejia neamului. Acuma tronul albanez serveşte muftiului de la Tirana ca să-şi fiarbă pilaful, iar eroii din Albania… cerşesc la Bucureşti în zdrenţe şi dau ziarelor memorii în care acuză pe şeful lor, maiorul Cristescu, de escrocherie. E vorba de numele bun al naţiei, şi lucrurile nu pot rămânea aici. Guvernul trebuie să cerceteze. E adevărată plângerea, avem un ofiţer de şters, cu decret, din rândurile rezervei noastre. Nu e adevărată, calomniatorii trebuie trimeşi la urma lor. Ori una ori alta!” (Neamul Românesc, 14 septembrie 1914).
După o perioadă de peregrinări prin Europa, fosta familie princiară a Albaniei se va stabili în România, ca persoane particulare. Prințesa Sofia de Wied și-a găsit sfârșitul în conacul ei retras de la Fântânele, din județul Bacău, la începutul lunii februarie 1936. Nereușita regimului prințului de Wied nu a fost o nereușită personală sau una numai a Albaniei, a fost de fapt un eșec al Marilor Puteri europene, incapabile să se înțeleagă asupra unei evoluții unitare. Conflictul religios a reprezentat efectul incapacității de a demara un proces de modernizare, prielnic începutului unei vieți mai civilizate în Albania. Aromânii nu au fost suficienți din punct de vedere demografic să ofere o bază solidă noului regim pro-român al prințului Wied. Aromânii erau persecutați atât de greci, sârbi cât și de albanezi. Așezarea geografică, situația explozivă din peninsula balcanică și dorințele expansioniste nu au fost prielnice efemerului regim de la Durrës. (Florin Anghel, Revista istorică, serie nouă, tomul 5. mai – iunie, 1994, pp. 487 – 494). Totuși, povestea politică dintre România și Albania nu s-a încheiat cu ruinele militare ale lui 1914. Într-o întorsătură surprinzătoare, relațiile culturale și diplomatice au adus României, peste un deceniu, un câștig simbolic. În 1931, regele Zogu al Albaniei i-a oferit istoricului Nicolae Iorga un teren de 1.000 m2 în Sarandë (Saranda), pe malul Mării Adriatice, vizavi de insula Corfu. Gestul a fost unul de recunoștință pentru contribuțiile documentare și științifice ale lui Iorga, care au ajutat delegațiile albaneze în eforturile lor pentru independență. În felul acesta, chiar dacă România nu a obținut prin forță o deschidere la marea mediteraneană, a câștigat, indirect și simbolic, un punct de legătură cultural pe coasta Adriaticii. Ieșire la o mare caldă.
Ionuț Țene