Istoriografia slovacă, în general, este obiectivă privind originea vlahilor din această țară, dar există și o teorie total ieșită din cadrele cercetării științifice. Štefan Staviarsky, un scriitor și publicist nonagenar din Slovacia, este specializat în scrierea de cărți cu conținut istoriografic și local. Cartea sa recentă a fost bine primită în Slovacia, sub titlul „O mașină plină de istorie și povești”. Staviarsky introduce o teorie inedită prin articolele și studiile sale despre originea vlahilor (sau valahilor) din Munții Tatra, specific din Slovacia. Într-un articol de presă, Staviarsky a susținut că vlahii au origini galice, nu latine sau romanice. Deși istoriografia slovacă susține, în general, că vlahii din Munții Carpați au origini latine sau daco-romane, rezultate din imigrație, așezare prin decrete regale maghiare sau transhumanță din principatele române, Balcanii de sud sau Pannonia, istoriografia academică slovacă susține teoria conform căreia vlahii au provenit din zona carpato-danubiano-pontică sau de la sud de Dunăre, migrând în Munții Tatra prin imigrație și colonizare organizate de regii maghiari. Istoricii slovaci, însă, nu recunosc teoria autohtonistă a vlahilor din triburile dacice libere din Munții Carpați.
În general, istoricii slovaci din mediul academic cred că populația vlahă a început să sosească în ceea ce este acum Slovacia în prima jumătate a secolului al XIV-lea. Conform Dr. Peter Ratkoš, colonizarea valahă a Slovaciei a avut loc în trei etape principale. Inițial, colonizarea s-a limitat la Slovacia de est. În a doua etapă, în timpul secolului al XIV-lea, vlahii din Polonia au început să pătrundă pe teritoriul slovac. În a treia etapă, începând cu secolul al XV-lea, populația slovacă (slavă) a participat activ la colonizare. Vlahii au avansat în partea de nord a Munților Trenčín în două direcții principale. O ramură, cu un procent relativ mare din populația inițială din Slovacia de est, s-a deplasat prin zonele muntoase de sub Tatra Înaltă. A doua ramură s-a deplasat prin Galiția și sudul Poloniei, adică zona de graniță de deasupra Tatrei Înalte, pătrunzând în zone precum Orava, nordul Moraviei și Silezia, și Kysuce nord-vestică. Nu este pe deplin clar, în istoriografia academică slovacă, ce grup a sosit mai întâi în partea de nord a Munților Trenčín, deoarece moșiile nu specificau originea lor când s-au stabilit, dar prezența lor poate fi observată în documente de la sfârșitul secolului al XV-lea și începutul secolului al XVI-lea. În Slovacia nord-vestică, vlahii sunt menționați pentru prima dată într-un document din 1474 din Scaunele Orava și Liptov, unde monarhul ungar Matia Corvin a acordat privilegii a trei așezări vlahe (Kňažja, Medzibrod în Orava și Dobové în Liptov). Cel mai important document pentru partea de nord a Scaunului Trenčín este carta lui Vladislav al II-lea din 1496, care a confirmat carta regelui Matia (emisă după 1475) și libertățile acordate „vlahilor” din Belá și alte locuri, și în pădurile aparținând Castelului Strečno. Pe baza acestui document, se poate presupune că vlahii erau prezenți în mai multe locuri din moșia Strečno în jurul anului 1500. Cu toate acestea, vlahii din Scaunele Trenčín sunt deja menționați în documente mai vechi, din 1491 și 1492. În 1548, vlahii sunt menționați în așezarea Nesluša, iar un an mai târziu în Tižina. În această zonă au început dispute de frontieră între moșiile Starohrad și Strečná. Moșia Strečná, care până atunci avea un teritoriu mult mai mare, își putea permite să ofere teritoriu unui număr semnificativ mai mare de vlahi, care au ocupat treptat teritoriul Văii Bystrická. Ei au avansat până la Veľká Rača, unde s-au întâlnit cu vlahii stabiliți anterior din ramura nordică a zonei Čadca, care s-au stabilit în vecinătatea Veľká Rača chiar mai devreme, la sfârșitul secolului al XV-lea (Dr. Marián Liščák, https://www.mojekysuce.sk/clanky-a-komentare/valasi-na-kysuciach-prichod-valachov).
Cu toate acestea, publicistul și scriitorul Štefan Staviarsky, născut în 1934 în zona Sabinov, s-a specializat în ultimii ani în publicarea de articole și cărți istorice, în care propune o teorie iluzorie. El neagă chiar și opinia istoriografiei academice slovace cu privire la originea română și latinofonă a vlahilor din România de astăzi, susținând o teorie unică, dar nu fără precedent, despre originea vlahilor din triburile galice stabilite în Alpii nordici. Această teorie nu este chiar nouă; a fost la modă la începutul secolului al XX-lea în cantoanele elvețiene, în special în ceea ce privește originea retro-romană latin-celtică din cantonul Grischun (Grisons). Originile galice ale limbii retoromane au fost studiate ani de zile de cercetători italieni și elvețieni, precum Graziadio Ascoli (1829–1907), Theodor Gartner (1843-1925), Carlo Battisti (1882–1977) și Carlo Salvioni (1858-1920). Štefan Staviarsky duce mai departe viziunea cercetătorilor elvețieni într-o teorie total contradictorie, împotriva ideilor istoriografiei române sau europene în general, concentrându-se pe originea celtică a vlahilor din Tatra. De exemplu, analizând teoria publicistului slovac în această chestiune a originarității vlahilor, lucrurile sunt extrem de complexe, iar savantul Patrick Sims-Williams observă că, în studiile actuale, „celt” este în primul rând o etichetă lingvistică. În teoria sa despre „celții din centru”, el susține că limba proto-celtică nu a apărut în Europa Centrală sau pe coasta Atlanticului, ci între aceste două regiuni. El sugerează că „a apărut ca un dialect indo-european distinct în jurul mileniului al doilea î.Hr., probabil undeva în Galia (Franța)… de unde s-a răspândit în direcții diferite și cu viteze diferite în primul mileniu î.Hr.”. Sims-Williams spune că acest lucru evită ideea problematică „că limba celtică a fost vorbită pe o suprafață vastă pentru o perioadă lungă de timp, dar a evitat cumva diviziunile dialectale majore” și „menține limba celtică destul de aproape de Italia, ceea ce se potrivește cu opinia că limba italică și limba celtică erau cumva înrudite”. (Sims-Williams, „O alternativă la ‘Celt din est’ și ‘Celt din vest'”, Cambridge Archaeological Journal, pp. 511–529). Astfel, numele tribului celtic al Volcilor (Volcae în latină), întâlnit de triburile germanice teutone în timpul campaniilor lor de jaf și pradă din Galia în 110-100 î.Hr., ar fi impus etnonimul populațiilor vorbitoare de limba latină din Europa Centrală, iar în opinia scriitorului și publicistului slovac, vlahii ar fi, de fapt, celți.
Scriitorul slovac consideră, introductiv, în articolul său că zonele muntoase și dealurile Slovaciei au fost slab populate în primele secole de după înființarea Regatului Ungariei. Așezarea a fost facilitată de sosirea coloniștilor din vest, în special din teritoriul german, dar și din est, prin colonizare valahă și ruteană. Nu există o imagine completă a comunității montane a vlahilor, în opinia scriitorului slovac. Potrivit experților, originea lor provine din marele trib celtic al Volcilor (Valahilor). După înfrângerea celților la mijlocul secolului I î.Hr., membrii tribului celtic menționat mai devreme s-au împrăștiat în diferite părți ale Europei și au primit nume noi în locuri noi: Velsania, Valasi, Valahia, etc. Din același trib s-a dezvoltat ulterior un nou trib independent, Kotinii, care s-au stabilit în centrul și nord-estul Slovaciei.
Scriitorul slovac exploatează efectiv în teoria sa și consideră că triburile celtice au călătorit mai mult spre est, prin crestele Carpaților, și s-au stabilit în zonele de sud-est și estice ale Carpaților, în cursul inferior al Dunării. Treptat, comunitatea s-a format, iar în secolul al XIII-lea au creat o entitate statală independentă, Principatul României. Se pare că face referire la Țara Românească a lui Basarab I. Treptat, „Valahia” a intrat sub influența altor națiuni mai puternice, dar a supraviețuit până la fondarea Principatului României, apoi a Regatului, iar astăzi face parte din România, cu capitala la București. Publicistul slovac pur și simplu consideră, fără nicio dovadă, ci doar pe baza unor presupuneri, că românii sunt urmașii celților și nu ai daco-romanilor. Scriitorul slovac pur și simplu anulează datele istorice și cercetările științifice privind cucerirea Daciei de către Imperiul Roman și existența Daciei Romane și a procesului de romanizare. Doar pentru a nega originea românească a vlahilor slovaci, scriitorul slovac vine cu o teorie a originii celtice a românilor. Desigur, teoria nu are niciun fundament științific sau bază istorică.
Štefan Staviarsky susține că locuitorii inițiali ai Țării Românești erau păstori nomazi de oi și alte animale. Ei își pășteau turmele pe versanții lanțurilor muntoase carpatice și adesea călătoreau mai spre vest cu turmele lor de-a lungul acestor creste, ajungând în Transilvania, Galiția, dar și pe teritoriul slovac și chiar în partea de est a Moraviei, unde au creat o entitate teritorială numită încă Țara Românească. Autorul slovac consideră că populația de coloniști din „Țara Galilor” a venit pe teritoriul slovac în etape individuale – valuri. Cea mai mare a fost în a doua jumătate a secolului al XIV-lea și începutul secolului al XV-lea. Aceștia au venit de-a lungul crestelor lanțurilor muntoase carpatice în zone slab populate. Prima lor sosire a fost înregistrată în 1337 – în satul Koromľa, lângă Sobrance. Mai târziu, s-au stabilit în Tibava (1338), iar în nordul Zemplínului, în jurul secolului al XIV-lea, au fondat așezările Uble și Uliča. S-au mutat mai departe și în Šarišská Stolie, în a doua jumătate a secolului al XIV-lea, pe moșia Makovicky, fondând 17 așezări. Au venit în nordul Spišului din Galiția la sfârșitul secolului al XIV-lea și începutul secolului al XV-lea, iar de acolo mulți s-au mutat spre sud, în Gemer și în Slovenské Rudohorie. Cea mai veche așezare cu populație din „Țara Galilor” a fost satul Uhorná, lângă Smolník. Vlahii (ca urmași ai „celților”) nu s-au oprit și au călătorit mai departe spre comitatele Liptov, Turec, Zvolen și Trenčín și s-au mutat din Slovacia în Moravia și în împrejurimile localităților Valašské Medziříčí, Radhošť, Vsetín și în alte părți. În istorie, aceasta nu a fost o sosire izolată a vlahilor pe teritoriul nostru. Următorul val mare al sosirii lor cade în secolele al XVI-lea și începutul secolului al XVII-lea, iar la acea vreme s-au stabilit mai ales în Orava, cea mai puțin populată. De asemenea, au venit la invitația unor proprietari de pământ care dețineau păduri întinse și doreau să le folosească mai eficient. Curând s-au asimilat cu populația locală. Până la sosirea vlahilor, oile de pe teritoriul slovac erau crescute și păscute pe terenuri necultivate, mai ales în zonele joase. Au fost crescute pentru carne, lână și piele. Vlahii au devenit astfel purtătorii utilizării eficiente a luminișurilor și a pantelor montane pentru creșterea și pășunatul oilor și au orientat creșterea ovinelor și spre producția de lapte și brânzeturi, lucru pe care populația noastră nu-l cunoștea (Štefan Staviarsky, 10 februarie 2005, https://korzar.sme.sk/c/4544543/valasska-kolonizacia-na-uzemi-slovenska.html).
Proprietarii de pământuri, pentru a exploata zonele montane, le-au acordat vlahilor diverse concesii. Aceștia erau scutiți de muncă, nu plăteau impozite sau taxe. În caz de activitate criminală, nu erau supuși proprietarului pământului, ci reprezentantului acestuia, așa-numitul duce. Vlahii protejau proprietatea și granițele proprietarului pământului și îi asigurau protecție în călătoriile sale. Conform acordului, îi asigurau domnului lor un anumit număr de oi și brânză. Relațiile menționate au fost guvernate de un acord, care a dobândit caracterul dreptului montan, vezi Jus valachicum.
Pentru publicistul slovac Štefan Staviarsky, colonizarea valahă, dar și cea ruteană, a avut aspecte negative. Pentru că erau diferiți de slovaci? Colonizarea valahă „celtică” a permis crearea de grupuri de bandiți în păduri. Aș înlocui cuvântul „bandit” cu cel de „haiduc”, o ocupație specifică vlahilor din Balcani. Mulți dintre vlahi au fost membri și lideri ai acestora. Prin urmare, unii proprietari de pământuri au fost obligați să-și lichideze moșiile și pe acești „bandiți”. Aceste circumstanțe i-au obligat pe vlahi să cultive pământul, să lucreze în păduri, să producă obiecte de artizanat din lemn și să se ocupe de producția de cărbune. Această teorie iluzorie a originii celtice a vlahilor din Slovacia poate fi încadrată în rândul fanteziilor literare sau al opiniilor eseistice. O aduc atenției publice ca o metodă a istoriografiei comparate, pentru a înțelege ce rău poate face etnocentrismul sau naționalismul adevărului istoric și cercetării istorice în general.
Ionuț Țene