Gherasim Iscu a fost un isihast al temniţelor comuniste. Trăia permanent cu rugăciunea inimii pe buze și în suflet. Organele de anchetă – ofiţerii de Securitate – consemnau în rapoartele întocmite multe date grăitoare în acest sens. Spre mirarea celor care îl torturau zilnic, monahul gorjean nu a spus nimic compromiţător despre vreunul din monahii de la Tismana ori despre membrii grupului anticomunist condus de generalul Carlaonţ. Preotul Constantin Hodoroagă, şi el închis la Aiud, avea să mărturisească mai târziu că „părintele Gherasim a fost un martir… păstra tuturor moralul ridicat… vorbea foarte frumos despre jertfă“. Unul din colegii săi de celulă de la Târgu-Ocna, Ion Ianolide, spunea că „dădea şi îndrumări isihaste nu numai din lectură, ci şi din bogata lui experienţă mistică“. Chiar şi un pastor luteran, Richard Wurmbrand, şi el coleg de celulă la acelaşi penitenciar-spital de la Târgu-Ocna cu stareţul Gherasim, avea să declare, după emigrarea sa în Statele Unite ale Americii, că a văzut în persoana vrednicului monah de la Tismana un model de iertare creştinească. (Toma Rădulescu, „Iscu Gherasim“, în vol. Martiri pentru Hristos, din România, în perioada regimului comunist, p. 389). Gherasim Iscu a avut tăria de a-și ierta torționarul pe patul morții. Înainte de a se muta la cele veşnice, Gherasim Iscu declara torţionarului său de la Poarta Albă, Ioan Vasilescu, ajuns şi el pe patul de moarte (bolnav de TBC pulmonar): „Te iert din toată inima…, iar dacă noi iertăm, cu siguranţă că Hristos, Care e mai bun decât noi, va ierta şi el”. De altfel cei doi, victimă şi călău, aveau să moară în aceeaşi noapte. Ultimul stareţ al Tismanei a fost înmormântat în cimitirul deţinuţilor de la Târgu-Ocna. (Pr. lect. dr. Sergiu Popescu, sursa: mitropoliaolteniei.ro). Ioan Ianolide, profetul deținut, întâlnindu-l pe Gherasim Iscu la Târgu-Ocna, își amintea în anii `80 de caracterul puternic al martiriului, ce trăia jertfa ca un dar dumnezeiesc: ”M-am apropiat ușor de părintele Gherasim, care ședea cu ochii închiși. Era slab ca o arătare. Fusese la Canal, unde se muncea șaisprezece ore pe zi, urmate de alte patru de program administrativ. Fusese repartizat în brigada specială pentru preoți, cu un regim de exterminare rapidă. La Canal părintele Gherasim își îmbărbăta prietenii, pe mulți îi ajuta la muncă și tuturor le stătea la dispoziție cu serviciile religioase. Practica rugăciunea inimii și avea mari resurse sufletești, care l-au ținut puternic peste toate mizeriile. Delatorii l-au turnat însă de mai multe ori că oficiază spovedanii și cuminecări și drept urmare a fost bătut, izolat, înfometat, terorizat peste teroarea generală. Omul e din carne și oase, duhul nu poate ignora legile vieții, astfel că ascetul îmbunătățit întru cele sfinte s-a îmbolnăvit de tuberculoză, a căzut la pat și, aproape muribund, a fost adus la Târgu-Ocna, ca să moară «umanitar». Îmbolnăvindu-se de tuberculoză va fi mutat la spitalul-penitenciar din Târgu-Ocna.”
Un deținut grec mărturisește astfel: ”La dreapta mea se afla un preot pe numele său Gherasim Iscu. Era egumenul unei mănăstiri [Tismana]. Acest om în etate cam de 40 de ani fusese așa de mult chinuit, încât era aproape de moarte. Totuși avea fața liniștită. Vorbea despre nădejdea lui de mântuire, de iubirea lui pentru Hristos, despre credința lui. Era plin de bucurie. La stânga mea se afla comunistul schingiuitor, care îl schingiuise pe preot până aproape de moarte. Acest comunist fusese arestat chiar de tovarășii săi. Să nu credeți ce spun ziarele că, comuniștii îi urăsc pe preoți, sau că îi urăsc pe evrei. Nu‐i adevărat. Ei urăsc pur și simplu. Urăsc pe oricine. Urăsc pe evrei, urăsc pe creștini, urăsc pe antisemiți, urăsc pe antihriști, urăsc pe toată lumea. Un comunist urăște pe alt comunist. Se dușmănesc între ei. Și când un comunist dușmănește pe altul, unul pe altul se bagă la închisoare și îl bate și îl chinuiește ca și pe creștin. Așa se întâmplase că, comunistul schingiuitor [torționar], care chinuise pe acest preot până aproape de moarte ‐ fusese și el bătut până aproape de moarte de către tovarășii săi, și‐și dădea sufletul. Sufletul lui se chinuia în ghearele morții. În timpul nopții mă deșteptă zicând: ‐ Domnule, fii bun, roagă‐te pentru mine! Nu pot muri, am făcut o crimă înfricoșătoare! Atunci am văzut o minune. Am văzut pe preotul în pragul morții chemând pe alți doi deținuți. Sprijinindu‐se pe spatele lor, a trecut încet pe lângă patul meu, s‐a așezat pe marginea patului ucigașului său și‐l mângâia pe cap. Nu voi uita niciodată această mișcare! Un om schingiuit continua să mângâie pe asasinul său. Aceasta este Iubirea. Putea găsi o mângâiere pentru acela. Apoi preotul zise către acel om: ‐ Ești tânăr, nu știai ce făceai. Te iubesc din toată inima mea! Dar nu a rostit așa simplu aceste cuvinte. Poți zice „iubescʺ și să fie un simplu cuvânt de șase litere. Acesta însă zicea cu adevărat: „Te iubesc din toată inima meaʺ. Apoi a continuat: ‐ Dacă eu, care sunt păcătos, pot să te iubesc așa de mult, închipuiește‐ți pe Hristos, Care este Iubirea întrupată, cât de mult te iubește! Și toți creștinii pe care i‐ai chinuit, să știi, te iartă, te iubesc și Hristos te iubește. Iți dorește mântuirea ta cu mult mai mult decât ți‐o dorești tu însuți. Te îndoiești dacă este cu putință să ți se ierte păcatele… El dorește să‐ți ierte păcatele mai mult decât tu însuți dorești să fii iertat. Dorește să fii cu El în Rai, mai mult decât vrei tu să fii în Rai cu El. El este numai iubire. Dar trebuie să te întorci spre El și să te pocăiești. În această celulă a închisorii, unde nu mai era posibil să fie secrete, am auzit mărturisirea ucigașului înaintea propriei sale victime. Poate că viața este mai impresionantă în romane. Însă niciun romancier nu a scris vreodată așa ceva. Victima, în pragul morții, primea spovedania ucigașului său și cel chinuit a dat dezlegare ucigașului său. S‐au rugat împreună, s‐au îmbrățișat unul cu altul. Preotul s‐a întors apoi la patul său și amândoi au murit în aceeași noapte. Era noaptea Crăciunului. Dar nu o noapte de Crăciun în care ne‐am adus pur și simplu aminte că înainte cu două mii de ani Hristos Se născuse în Betleem. Era noaptea în care Hristos Se născuse, în inima unui torționar comunist. Acestea sunt lucruri pe care le‐am văzut cu înșiși ochii mei.”(Petroniu Tănase. Întâmplări minunate din vremea noastră (culese și traduse de Părintele Petroniu Tănase), ed. Anastasis, Sibiu, 2004 pp. 76‐77.) În noaptea în care a spovedit torționarul care l-a schingiuit, Gherasim Iscu avea să plece la Domnul. Mai întâi este redată o întâmplare cu câteva ore înainte de adormire: ”Un preot călugăr bolnav, care era privegheat de către alți bolnavi, fiind pe moarte și pierzându-se, a fost trezit de cei din jur și readus la viață. Călugărul le-a spus atunci: „De ce m-ați trezit?! Mergeam pe o cale așa frumoasă, cu iarbă minunată, cu livezi de pomi înfloriți!…”. Și a urmat călugărul zicând: „Mai bine rugați-vă pentru mine, când veți vedea că plec din nou”. (Scrierile complete ale Fericitului Ilie văzătorul de Dumnezeu și viața sa, comentate de către ucenicul și fiul său întru Domnul, Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș. Vol. I, Teologie pentru azi, București, 2010, p. 289) URL: https://fericiticeiprigoniti.net/de-ce-m-ati-trezit-mergeam-pe-o-cale-asa-frumoasa/) Ultimele cuvinte ale părintelui sunt subliniate de camaradul Victor Stoica: ”A murit oare părintele Gherasim Iscu? În ultima oră a existenței lui aici i-a spus celui care îl îngrijea: – În noaptea asta trec dincolo. Te rog, spală-mă un pic pe față și, dacă ai cu ce, taie-mi și unghiile. Nu vreau să las aici un corp neîngrijit. Apoi, privind insistent cu ochii mari un punct în spațiu, a spus răspicat: – Auzi? Cântă îngerii! Și a rămas așa, cu mâinile așezate pe piept ca o cruce și cu ochii deschiși spre acel dincolo unde și trecuse, ușor, ca o adiere de vânt.” Același Ion Ianolide în cartea sa de memorii amintește de dragoste sfântă a lui Gherasim Iscu față de Valeriu Gafencu: „În camera 4 erau atunci așezați, printre alții, arhimandritul Gherasim Iscu, lângă el un evreu și un fost politruc sovietic, acum sionist, în fine, Ion, prietenul meu din Pitești, care era foarte bolnav. Pe partea dreaptă a camerei, într-un pat era Valeriu Gafencu, fratele meu cel mai drag. Ion și părintele Gherasim se găseau în stare gravă. Valeriu se refăcuse un pic și, după pravila de rugăciune obișnuită, se concentra acum să compună câteva poezii testamentare. De asemenea dorea ca în seara aceasta să alcătuiască un colind special pentru Târgu Ocna. M-am apropiat ușor de părintele Gherasim, care ședea cu ochii închiși. Era slab ca o arătare. Fusese la Canal, unde se muncea șaisprezece ore pe zi, urmate de alte patru de program administrativ. Fusese repartizat în brigada specială pentru preoți, cu un regim de exterminare rapidă. La Canal, părintele Gherasim își îmbărbăta prietenii, pe mulți îi ajuta la muncă și tuturor le stătea la dispoziție cu serviciile religioase. Practica Rugăciunea inimii și avea mari resurse sufletești, care l-au ținut puternic peste toate mizeriile. Delatorii l-au turnat de mai multe ori pentru că oficiază spovedanii și cuminecări și drept urmare a fost bătut, izolat, înfometat, terorizat peste teroarea generală. Omul e din carne și oase, duhul nu poate ignora legile vieții, astfel că ascetul îmbunătățit întru cele sfinte s-a îmbolnăvit de tuberculoză, a căzut la pat și, aproape muribund, a fost adus la Târgu Ocna, ca să moară umanitar. Prezența lui în sanatoriu se făcuse simțită prin măiestria cu care știa să umble în sufletele oamenilor și să-i îmbărbăteze. Era deci căutat ca duhovnic. Se dăruia cu bucurie deținuților care-l solicitau, cu toate că se epuiza pe el însuși. Dădea și îndrumări isihaste, nu numai din lecturi, ci și din bogata lui experiență mistică. Fiindcă în camera 4 din Târgu Ocna mistica nu numai că era reabilitată ca noțiune și ca realitate practică, ci era și vie, densă, intensă, s-o prinzi cu mâna. De fapt, nici nu era nevoie să o prinzi cu mâna, căci acolo Dumnezeu era prezent și te cucerea imediat, pătrunzând în sufletul și ființa ta ca o mireasmă binefăcătoare. Nu negăm nici o clipă Tainele săvârșite pe Sfintele Altare, doar mărturisim că harul este intens manifestat și prin sfinții Săi. Așa simțeam în preajma părintelui Gherasim. „Dușmanii cred că am fost învinși, dar ei neagă lucrarea lui Dumnezeu în istorie și nu cunosc căile Lui…” Cu sfială deci m-am apropiat de el, ca să văd cum îi este. M-a simțit și a deschis ochii mari, negri adânci: – Ai venit?… Mă bucur… Eram departe, în locuri de verdeață, de cântec și mireasmă, făurite din lumini. Acolo e minunat. E pace. De fapt, nu se poate exprima ce e acolo. E atâta fericire, încât chiar bucuria de a te vedea e o suferință prin contrastul dintre cele două lumi. Voi pleca în curând, poate chiar acum, în noaptea de Crăciun. Și acesta e un dar al Domnului. Nu știu cum să-I mulțumesc… Nu știu cum să-i fac pe oameni să-L trăiască pe Dumnezeu, deplina bucurie… Am certitudinea vieții veșnice, particip deja la ea. Nu mă sperie nici Judecata, căci merg cu cuget smerit și cu nădejde numai în mila și darul Domnului… Duhurile întunericului stăpânesc acum pe oameni, dar să nu vă temeți, Hristos este aproape, cercetează lumea; iar lumea are nevoie de multă suferință… Dușmanii cred că am fost învinși, dar ei neagă lucrarea lui Dumnezeu în istorie și nu cunosc căile Lui… S-a oprit puțin, a respirat adânc, apoi a reluat: – Aici va fi într-o zi pelerinaj… Azi suntem puțini, dar încă mai există credință în lume, încât lumea va fi izbăvită. Acum pare cu neputință, dar dincolo de mijloacele omenești, există o iconomie divină și ea va renaște omenirea. Fiți deci binecuvântați!… Am cunoscut aici oameni în fața cărora cugetul meu se smerește. Spune-i lui Valeriu să se roage pentru mine… Rugați-vă și voi! Sunt fericit că am ajuns în ceasul acesta…Vorbise stins, dar cu mare putere, încât eram profund impresionat. A închis din nou ochii și s-a retras în pragul vieții veșnice. (…) Am fost chemat la părintele Gherasim. A deschis iarăși ochii adânci, duși în fundul orbitelor. – Să vă mai privesc o dată, dragii mei, copiii mei, frații mei, părinții mei! A spus el stins. Apoi a tușit și, în fine, a adăugat: – Plec! Dumnezeu să vă binecuvânteze! A respirat adânc, scurt, s-a contractat un pic și și-a dat sufletul. I-am închis ochii”. (https://www.marturisitorii.ro/2014/12/28/la-moartea-sa-de-craciun-in-temnita-de-la-targu-ocna-martirul-gherasim-iscu-l-a-rugat-pe-sfantul-inchisorilor-valeriu-gafencu-sa-se-roage-pentru-el/). Gherasim Iscu ajunsese la starea de har, de sfințenie recunoscută de camarazii de detenție. Era considerat duhovnicul închisorii de la Târgu Ocna. La el se spovedeau Valeriu Gafencu și Ion Ianolide. Preotul Gherasim Iscu le transmite un mesaj testamentar colegilor de celular și în același timp istoriei: „Dușmanii cred că am fost învinși, dar ei neagă lucrarea lui Dumnezeu în istorie și nu cunosc căile Lui…”. Gherasim Iscu știa că în durata lungă a istoriei pe calea hristică a mântuirii, ei erau niște neînfrânți, niște mucenici ce au depus mărturie ziditoare și mântuitoare întru Hristos. Comunismul ca forță a răului nu avea cum să izbândească. Gherasim Iscu știa foarte bine asta chiar dacă regimul părea câștigător. Părintele Gherasim a transmis și a văzut Lumina în ziua de Crăciun, când a murit în brațele lui Hristos ”ca un dar” al Domnului, pentru ca să se întâlnească cu veșnicia chiar în noaptea zilei Nașterii Domnului. În ultma clipă nu a uitat de Valeriu Gafencu căruia i-a transmis prin Ianolide: ”Spune-i lui Valeriu să se roage pentru mine… Rugați-vă și voi! Sunt fericit că am ajuns în ceasul acesta…” le-a transmis părintele. (Ion Ianolide). A murit împăcat cu sine și cu lumea, iertător și biruitor, ca un sfânt. În ultima oră a existenței lui aici i-a spus celui care îl îngrijea, Victor Stoica: ”– În noaptea asta trec dincolo. Te rog, spală-mă un pic pe față și, dacă ai cu ce, taie-mi și unghiile. Nu vreau să las aici un corp neîngrijit. Apoi, privind insistent cu ochii mari un punct în spațiu, a spus răspicat: – Auzi? Cântă îngerii! Și a rămas așa, cu mâinile așezate pe piept ca o cruce și cu ochii deschiși spre acel dincolo unde și trecuse, ușor, ca o adiere de vânt.” (Victor Stoica – Memorii. Petre Țuțea la verticală, Editura Fides, Iași, 1998, pp. 93-94). Viața lui Gherasim Iscu este o lecție de smerenie mântuitoare și pilduitoare că Hristos este Împăratul lumi și este biruitor în fața ispitelor diavolești. Părintele Gherasim Iscu, „cu lumânarea în mână, ascultând rugăciunile pe care le ceruse”, trecu la Ceruri să vadă îngerii și să-l întâlnească pe Hristos. (Pr. Constantin Voicescu, în Analele Sighet, 1994, p. 187). Canonizarea părintelui Gherasim Iscu de către BOR, în anul centenarului Patriarhiei reprezintă și un semn al recunoașterii de către Sfântul Sinod a prieteniei jertfelnice și sfințitoare dintre starețului de la Tismana și Valeriu Gafencu, Sfântul Închisorilor. Este o recunoaștere a jertfei lor, sfințitoare și mântuitoare, pentru poporul român înaintea Judecății de Apoi. Sfinții Închisorilor sunt starea de trezvie a neamului, mereu de strajă pe frontul împotriva păcatului. Gherasim Iscu a ieșit biruitor în războiul nevăzut împotriva comuniștilor atei.
Ionuț Țene