Pentru mine, a fost o surpriză plăcută lecturarea recentului volum de versuri „Așteptându-l pe Sfântu-Așteaptă”, compus de tânăra poetă clujeancă Andreea Iulia Scridon și publicat în acest an (2025) la prestigioasa editură „Cartea românească”, la secțiunea „Cartea românească de poezie”. Înainte de 1989, această editură publica volume de poezie ale elitei poeților români, fapt ce conferă o anumită noblețe întreprinderii editoriale a poetei Andreea Iulia Scridon. De pe clapeta copertei volumului, poate prea întunecoasă pentru o lebădă schematic desenată, aflăm că Andreea Iulia Scridon este o poetă româno-americană, care a studiat literatura comparată la King’s College London și scrierea creativă la Universitatea Oxford. Autoarea este membră a Uniunii Scriitorilor din România și deja o poetă integrată în spațiul literar autohton. Trebuie să recunosc că titlul „Așteptându-l pe Sfântu-Așteaptă” m-a surprins plăcut și m-a dus direct cu gândul la așteptarea lui Godot. Până la urmă, sfânta așteptare devine o formă de a crește tensiunea emoției lirice, ca o tânguire spre o împlinire încă neîmplinită.
Albirea titlului scoate în evidență, și mai mult, griul lebedei de pe negru copertei, ca o lumină de la capătul tunelului, unde așteptarea poate să merite între transcendent și abisal. Dincolo de imanent, poeta respiră transcendentul cu o inteligență tainic-sclipitoare, încercând să pară altceva decât este, și totuși, în taina sa lirică, se desprinde ca dintr-un palimpsest arhetipul și ancestralul originar al unui lirism asumat dincolo de neo-modernism. De fapt, am asistat, prin acribia lecturării versurilor, la o revoltă a originarului față de facilitatea legământului liricii post-moderne. Andreea Iulia Scridon folosește tehnica lirică ca o pendulare între neo-modern și post-modern, dar, în subsidiar, descoperim un calofilism liric tandru și clasic, o comoară de metafore ce răzbate din orizontul uniformizat al contemporanului. Instrumentarul liric și tehnica creației poetice sunt în stil american; dincolo de reverberațiile barbative ale modernității, răzbate un fior liric autentic și un formalism aproape autistic.
Poeta are influențe stilistice și semantice din Bob Dylan, Joan Baez și… românul Ion Mureșan. Are ceva din excentricitățile poetei austriece Ingeborg Bachmann, un aer depresiv și, paradoxal, foarte tonic. Rezultă un sincretism liric reducționist care te duce la esență. Descoperi seninătatea unei poete care se vrea prea „cool” pentru lumea aceasta și, totodată, dincolo de aparențe, reprezintă ”mustul care fierbe” — metafore autentice. Ea ne avertizează, din versurile primei poezii, asupra a ceea ce reprezintă în arealul liric actual: ”Cine îmi cunoaște sufletul știe/că Dumnezeu m-a încercat în viața aceasta./Îmi spune că Dumnezeu n-ar vrea/ca eu să trăiesc cu regrete./Dă-i pace./Cel mai bine pentru oamenii sensibili/este să își închidă creierul și simțămintele/și să rămână așa.” (Coca-Cola ca la mama acasă), Este un autentic manifest al autoarei, al poetei de o candoare sibilină. Citadină, Andreea Iulia Scridon nu refuză asumarea unei sensibilități pure și candide, a cunoașterii dincolo de bine și rău: ”La ninsoarea mieilor/cădeau pene din cer/cât floarea-soarelui de mari/iar trecătorii de pe Napoca se izbeau/(parcă chiar ei erau fulgii aterizând pe țigle)/de privirea înlăcrimată/a fetei care stătea în geam/citind o carte despre mame.” (Istoria Roquefortului). Volumul de versuri este, de fapt, o autobiografie lirică în care poezia devine o expunere a autoarei ca o floare de colț, tot mai rară în zilele noastre. ”Nicicând nu am reușit să plonjez lin în/apele verzui ale tristeții feroce,/aterizând, mai curând, direct pe burtă,/ani la rând…” (Așteptându-l pe Sfântu-Așteaptă”) Poemele autoarei se derulează ca o rolă de film din vremurile de odinioară — imagine, trăire și iubire — una după alta, cu o experiență mai degrabă sufletească decât carnală. Așteptarea interiorizată, până la ascuțirea minții, devine izvorul tainic al poeziei din care țâșnește o lirică de calitate, dincolo de un stil ușor bolovănos, dar și cutremurător: „Eroul de ieri e acum o ștampilă decolorată…” (Mihai Bravu). Poeta pare să vrea să spună mai mult decât dorește să dezvăluie. Epicul picură discret în lirica autoarei.
Jurnalul liric este scris în stil post-modern dar cu o respirație intimistă neo-romantică. Autoarea a ajuns într-o stare de auto-cunoaștere și nu mai vrea să se dezvăluie, pentru a nu-și periclita echilibrul interior, deși „carnea suferă” ca orice parte a imanentului asumat: ”nu te uita/o privire către altcineva/te va ruina definitiv/carne vie din carne vie” (Te-aș putea iubi). Iubirea nu e un catharsis, o formă de eliberare, ci o reprezentare a durerii acute, chiar dacă „carnea vie” poate fi și o izbăvire pentru poetă prin acceptarea dragostei mântuitoare. Altfel, versurile riscă să se risipească inutil în tânguieli doar ademenitoare. Andreea Iulia Scridon e o poetă despre care cu siguranță vom mai auzi. Are verbul și trăirea poeziei la ea, iar poezia devine o formă de introvertire a suferinței și melancoliei. O consider deja o voce lirică autentică a generației sale, care îmi dă speranță că poezia nu a murit pe aceste meleaguri unde românul s-a născut poet, pe care tânăra poetă le iubește, în stil modern, dar cu arhetipale aprinderi din adâncurile rădăcinilor, a izvoarelor stelare. Poeta plonjează cu ochii larg închiși într-un interior semantic, al trecerii spre marea emoție a poeziei – calofilă, tandră și interogativă. Cu o dorință pasională de originalitate, poeta își caută propria expresie prozodică, de un curaj interesant. ”Toți avem de dus o cruce pe lumea asta:/unii de plumb, alții de hârtie…(Casa de fier). Pentru Andreea Iulia Scridon, cu acest volum de versuri, așteptarea a luat sfârșit. Sfântul poeziei o așteaptă cu brațele primitoare, acum, pe ea.
Ionuț Țene