Când mă satur să urmăresc filme teziste sau ideologice americane, prefer să vizionez filme sau seriale de pe site‑ul ”Caravana Rusă”. Zilele trecute am uitat la un serial rusesc produs pe vremea URSS, care s‑a bucurat de un succes uriaș în fostele țări comuniste. Urmărind filmul, m‑am gândit că succesul acestuia constă nu numai în jocul actoricesc al genialului actor rus clasic Tihonov, ci mai ales datorită poeziei și cântecului pe versurile acesteia, care sunt laitmotivul filmului și un autentic refren ce îndeamnă la visare și reflecție. „17 clipe ale unei primăveri” (rusă: Семнадцать мгновений весны) a fost un serial sovietic din 1973, în 12 episoade, regizat de Tatiana Lioznova și adaptat după romanul lui Iulian Semionov. Filmările au avut loc între 1971 și 1973, iar serialul a fost difuzat pe Canalul Central de Televiziune al URSS între 8 iulie și 24 august 1973; premiera, inițial planificată pentru Ziua Victoriei, a fost amânată din motive politice.
Genul serialului combină thrillerul de spionaj, drama și elemente de război și detectiv. Tema muzicală a fost compusă de Mikael Tariverdiev, iar coloana sonoră — în special melodiile „Momente” și „Cântecul despre patria îndepărtată” — a contribuit mult la ecoul cultural al serialului. Distribuția a reunit actori remarcabili ai teatrului și filmului sovietic: Veaceslav Tihonov în rolul central al colonelului Maxim Isaev (alias Max Otto von Stierlitz), alături de Leonid Bronevoi, Iuri Vizbor, Evgheni Evstigneev, Oleg Tabakov, Vasile Lanovoi, Lev Durov, Valentin Gaft, Leonid Kuravliov, Rostislav Pleșatîi, Fritz Diez, Otto Mellies și alții. Povestea, dincolo de ideologia specifică vremii, urmărește colonelul Maxim Isaev, un spion sovietic infiltrat de mult timp în Germania nazistă sub identitatea Max Otto von Stierlitz (interpretat de Veaceslav Tihonov). În februarie 1945, Stierlitz are misiunea de a verifica și de a sabota eventualele negocieri secrete dintre liderii naziști și Aliații occidentali — în special contacte conduse de Karl Wolff cu Allen Dulles (Operation Sunrise). El construiește o rețea de colaboratori printre dizidenți și cler, gestionează pierderi și riscuri (de exemplu, moartea operatorului radio Erwin) și se confruntă cu anchete interne conduse de Heinrich Müller. Prin manevre inteligente, transmite la Moscova informațiile despre negocieri, contribuind la blocarea unei posibile păci separate și rămâne nearestat.
Serialul combină drama și analiza psihologică, explorând loialitatea, sacrificiul și mecanismele puterii în timpul războiului. Coloana sonoră, compusă de Mikael Tariverdiev, și interpretările distribuției au consolidat impactul cultural al producției. „17 clipe ale unei primăveri” este considerat unul dintre cele mai populare și influente seriale sovietice de spionaj, rămânând un reper în cultura televiziunii postbelice până azi. Astfel, succesul filmului se datorează, în mare parte, versurilor geniale ale poetului Robert Rojdestvenski. Poetul s‑a născut la 20 iunie 1932, la Kosiha, în Altai. A absolvit Institutul de Literatură „M. Gorki”. A debutat în 1952. Traduceri în română se pot găsi în colecția „Cele mai frumoase poezii” („Poeme de Bella Ahmadulina, Rimma Kazakova, Fazil Iskander, Bulat Okudjava, Robert Rojdestvenski”, 1977, trad.: Petru Jaleș) și la Editura Univers („Poeme”, 1976).Pe versurile poetului Robert Rojdestvenski a cântat celebrele șlagăre Dan Spătaru în coproducția româno-sovietică ”Cântecele Mării” din 1970 pe muzică de Temistocle Popa. Poeziile lui Robert Rojdestvenski au fost un manifest liric împotriva realismului socialist. Iar poezia ”Clipiri” din film este emblematică și seducătoare.
„Nu privi clipele de sus, cu dispreț,
Va veni timpul, vei înțelege probabil,
Ele șuieră ca gloanțele pe la tâmplă,
Clipirile, clipirile, clipirile.”
„Clipiri” construiește o meditație asupra timpului și a importanței fiecărui moment efemer. Versurile pun în prim‑plan ideea că secvențele mărunte ale vieții — clipirile — nu sunt întâmplătoare sau insesizabile, ci sunt elemente constitutive ale destinului, purtătoare de rușine, slavă sau nemurire. Existența devine un țesut de momente care se comprimă în ani și se sedimentă în secole, sugerând atât fragilitatea, cât și continuitatea umană. Limbajul lui Rojdestvenski este direct, accesibil, dar concentrează în expresii simple încărcături semantice puternice. Metaforele („șuieră ca gloanțele”, „clipirile sunt presate în ani”) combină imagini concrete cu valențe simbolice, iar repetiția sintagmei „clipirile, clipirile, clipirile” accentuează ritmul meditativ și insistența ideii. Tonul oscilează între gravitate morală și o blândă nostalgie, ceea ce permite textului să funcționeze atât ca reflecție personală, cât și ca observație universală. Poemul este bogat în imagini tactile și auditive: gloanțele, clopotele, ploaia — fiecare metaforă adaugă o dimensiune senzorială care face timpul palpabil. Aliterațiile și asonanțele (de ex. „clipirile”, „clopote”, „curge”) conferă muzicalitate și facilitează ritmul, element esențial pentru versurile compuse pentru film. Muzica lui Tariverdiev a intensificat această calitate sonoră, transformând textul în leitmotiv emoțional al peliculei. Versurile sugerează nu explică direct cu un impact emotional asupra ascultătorului.
„Clipirile sunt presate în ani,
Clipirile sunt presate în secole,
Și uneori nu înțeleg deloc
Unde e prima clipă și unde e ultima.
Fiecare clipă are rostul ei,
Propriile clopote, propria amprentă,
Clipirile împart unora rușinea,
Altora ocara, iar altora nemurirea.”
Structura este fragmentară, compusă din imagini succedate, dar coeziunea este dată de refren și de tema centrală. Versificația este liberă, ceea ce imită natura imprevizibilă a clipelor; repetițiile și paralelismele oferă însă ancore ritmice, făcând textul ușor de memorat și de cântat — caracteristici esențiale pentru o piesă cinematografică. Clipa noastră care va veni ne așteaptă într-o zi sporind tensiune.
„Din clipe minuscule e țesută ploaia,
Curge din ceruri apă obișnuită,
Iar tu, uneori, aștepți aproape jumătate de viață
Să vină ea, clipa ta.”
Pentru poet este mai importantă așteptarea tensionată decât clipa venită, care nu trebuie să ne exulte, ci să ne reamintească…datoria față de viață. E paradoxul poetului. Există un îndemn implicit la responsabilitate: „trebuie doar să‑ți amintești datoria…” — o concluzie care transformă contemplarea temporală într‑o chemare la luare‑aminte și acțiune. Această mixtură între efemer și datorie morală dă poeziei profunzime și o conectează cu atmosfera particulară a filmului „17 clipe ale unei primăveri”, unde fiecare gest și fiecare secundă contează.
„Va veni ea, mare cât o înghițitură,
O gură de apă în timpul arșiței verii,
Dar, în general, trebuie doar să‑ți amintești datoria…”
Dincolo de „gura de apă în timpul arșiței”, de odihna simbolică la izvor în focul soarelui „ucigător”, pentru subiect datoria este dincolo de pericole și provocări. Clipa va veni ca o înghițitură în arșiță, dar nu trebuie să ne facă să uităm datoria față de societate și destin. „Datoria” patriotică este paradigma eroului rus și a eroilor în general. E un bun exemplu și pentru noi, românii: să fim conectați permanent la datoria față de comunitate. Numai astfel se poate construi o țară și o națiune puternică. Traducerile românești, păstrând imagistica centrală și ritmul reiterativ, reușesc în mare parte să transmită atât sensul, cât și sonoritatea originalului, deși anumite nuanțe metrico‑sincretice pot rămâne dificil de redat integral. În contextul românesc.
Poezia „Clipiri” impresionează prin simplitate expresivă și eficiență imagistică: este o poezie care nu cere ornamentație, ci se sprijină pe forța imaginii și pe intensitatea momentului. Funcționând atât autonom, cât și în sinergie cu muzica și filmul, versurile capătă o valoare iconică, transformând clipa în emblemă poetică a memoriei și a responsabilității umane. Cinematografia românească ar trebui să ia exemplul celei ruse pentru a aprofunda, în trama cinematografică, marea poezie română. Este cheia succesului pe care ar trebui să o învețe și regizorii deconstructiviști din noul val al filmului românesc — Mungiu sau Giurgiu. Filmul bun se construiește pe muzică și versuri bune, nu pe înjurături de mahala. Diferența între genialitatea filmului rusesc și cel românesc azi este faptul că regizorii români își trag seva din subiecte manelizate de mahala, nu din marea cultură română. Oare când cinematografia noastră va face artă nu show ideologic: Pe când filme și seriale românești pe versuri de Nichita Stănescu sau Adrian Păunescu.
Ionuț Țene