Revoluția din 1848 a izbucnit într-un context european generalizat, fiind influențată de evenimentele din Franța, Austria și Ungaria. În Transilvania, revoluția a avut un caracter complex, combinând aspirațiile naționale cu revendicările sociale și politice, dar și de eliberare națională. Vestea revoluției de la Pesta a generat entuziasm în rândul elitelor maghiare din Cluj, care au cerut unirea Transilvaniei cu Ungaria, fără să-i întrebe pe românii transilvăneni. Dieta de la Cluj, dominată de nobili maghiari, a votat unirea în mai 1848, ignorând protestele românilor, în frunte cu Avram Iancu și Comitetul Național Român. Această decizie a marcat o ruptură ireparabilă între români și maghiari și a deschis calea unui conflict armat, un sângeros război civil. Ca reacție la unirea forțată, românii din Transilvania s-au adunat la Blaj, în mai 1848, într-o adunare națională largă, care a reunit zeci de mii de români din toate provinciile transilvănene și de peste munți. Această adunare a adoptat o serie de revendicări, printre care recunoașterea națiunii române, drepturi politice egale cu cele ale maghiarilor și germanilor, abolirea iobăgiei și dreptul la o administrație și justiție românească.
Simion Bărnuțiu, profesor de filozofie la Blaj, a fost principalul ideolog al revoluției românești, pledând pentru rezistență pasivă și pentru afirmarea drepturilor naționale, iar Andrei Șaguna, episcopul ortodox al Transilvaniei, a jucat un rol crucial în menținerea unității și a disciplinei în rândul românilor, fiind un negociator abil și un diplomat prudent. După Adunarea de la Blaj, situația în Ardeal s-a deteriorat rapid, degenerând într-un conflict armat între români și maghiari. Românii, organizați în gărzi naționale și conduși de lideri carismatici precum Avram Iancu, au preluat controlul asupra Munților Apuseni și a altor zone rurale, în timp ce maghiarii au dominat orașele și zonele de câmpie. Luptele au fost crâncene, marcate de violențe și atrocități din ambele părți. Avram Iancu a devenit astfel simbolul rezistenței românești, conducând cu succes trupele românești în Munții Apuseni – o adevărată Țară Românească liberă – și respingând atacurile succesive ale armatei maghiare. Energia și dedicația, precum și capacitatea sa de a mobiliza țărănimea română, l-au făcut un erou național recunoscut de moți și de tot poporul român. Cu toate acestea, acțiunile sale au suscitat și controverse, fiind acuzat de radicalism și de incitare din partea partidei maghiare. Despre implicațiile Văii Chioarului și Țării Lăpușului în Revoluția Română de la 1848 s-a scris totuși puțin de către istorici. Situația din Țara Lăpușului era complexă. Pe de o parte, exista o populație românească majoritară, legată de agricultură și minerit, cu aspirații naționale tot mai puternice. Pe de altă parte, nobilimea maghiară locală, deși numeric inferioară, deținea puterea economică și politică, fiind atașată de ideea unei Transilvanii unite cu Ungaria. Comunitățile germane, mai ales cele urbane, aveau desigur propriile interese și, adesea, o poziție pragmatică, oscilând între loialitatea față de Viena și necesitatea de a coexista cu celelalte grupuri etnice.
Revoluția din 1848 a radicalizat aceste tensiuni. Pe fondul euforiei generate de evenimentele de la Pesta și Viena, Dieta de la Cluj a votat, în mai 1848, unirea Transilvaniei cu Ungaria, decizie contestată vehement de români, care cereau recunoașterea națiunii române și drepturi politice egale. Acest moment a marcat o ruptură profundă, polarizând societatea transilvăneană și deschizând calea conflictului armat. Un rol crucial în radicalizarea conflictului l-a avut Avram Iancu, liderul revoluționar din Munții Apuseni, care a mobilizat țărănimea românească și a declanșat o insurecție generalizată. Acțiunile lui Iancu, justificate de dorința de a apăra drepturile românilor, au generat și violențe și represalii, complicând și mai mult situația generală. Totuși, trebuie amintită impresionanta contribuție istoriografică a lui Aurel Vaida despre contribuția Maramureșului la lupta Crăișorului Munților pentru libertate. Evenimentele revoluționare ale anului 1848 au debutat în Maramureș pe la începutul lunii aprilie cu agitații soldate cu încetarea robotelor și anularea taxelor restante. La 11 mai 1848, Comitetul Permanent Comitatens a dispus eliberarea țăranilor aserviți, aservire de care au scăpat deocamdată doar cei care aveau oarecare stare materială personală. În același timp, grofii unguri pregăteau stare de asediu a Maramureșului, fiind constituit încă un batalion de voluntari pus sub conducerea maiorului Várody Gábor, pe lângă cel existent, cu companii în localitățile mari ale comitatului, urmate apoi de înființarea de gărzi cetățenești în localitățile miniere, toate cu rolul de a supraveghea militar satele românești. Aceste evenimente s-au desfășurat după 20 aprilie 1848, simultan cu cele de la nivelul administrației locale, pusă acum sub controlul lui Gavril Mihalyi, Iosif Man și Iosif Szaplonczay, care începuseră să opereze schimbări și la nivelul structurilor administrative. (Aurel Vaida, Revoluția română de la 1848-1849 în nordul Transilvaniei, Editura Academiei, București, 1998, pp. 174, 175, 177, 212, 218.)
Situată în contextul Revoluției de la 1848, starea de nemulțumire și protest a Chioarului, vecin cu Țara Lăpușului, provocată de hotărârea, din aprilie 1848, a Comitetului Permanent din Șomcuta de a anexa districtul la Ungaria, devine explicabilă, însă evenimentele care au urmat vor imprima o nouă imagine asupra acestui ținut. Comuna Copalnic Mănăștur și o parte a satelor fiscului (zona Baia-Mare) l-au împuternicit pe preotul greco-catolic Ioan Dragomir. 120 de delegați provin din N.V. districtului Chioar, fiind conduși de dascălul Pop Florian, notarul Petru Roman și primarul Pop Nuț a lui Ieremia din Merișor. Centrul și sudul Chioarului au ca reprezentanți pe notarul Ignat din Prislop și țăranul Muste Vasalică. Toți vor suferi arestări și persecuții în vara anului 1848, ca și Vasile Buteanu de altfel. [Ziarul Cronica, anul IV, nr. 25, 1939, Documente istorice, apud prof. Adrian Bota]. La Blaj au participat delegații tuturor comunelor din județele Solnocul de Mijloc și Dăbâca. Între conducătorii lor se număra preotul Ioan Dragomir din Lăpuș, preotul Munteanu din Șarcău și preotul Popdan din Șărsig. Este remarcabil faptul că, așa cum arăta Silviu Dragomir, la Adunarea din 3-5 mai 1848 au luat parte un număr mare de cărturari din toate zonele Transilvaniei, din care selecționăm numele unor preoți cărturari care au avut un rol important la Adunare și în evenimentele care i-au urmat. (Cristian Oprescu file:///C:/Users/ioan.tene/Downloads/22-Acta-Mvsei-Porolissensis-XXII-1998-zalau_136.pdf).
Liderul revoluției române din acest areal geografic era prelatul greco-catolic Ioan Dragomir, care nu era un simplu preot, ci un intelectual format, cu o înțelegere profundă a problemelor sociale și naționale. În 1848, rolul clerului greco-catolic și ortodox a fost crucial în mobilizarea populației românești. Preoții, adesea singurii oameni cu carte din sate, au devenit lideri naturali, transmițând mesajele revoluției și organizând acțiuni de protest. Părintele Ioan Dragomir s-a născut la 20 august 1811 în comuna Copalnic-Mănăștur. Școala primară o absolvă în localitatea natală în anul 1822, după care își continuă pregătirea secundară până în anul 1826, la gimnaziul romano-catolic din Baia Mare, urmând apoi studiile în anii următori la Liceul Episcopal din Blaj, primul institut de învățământ superior din Transilvania. După absolvire, datorită rezultatelor deosebite la învățătură, este numit în anul 1836 profesor de filozofie la liceul din Blaj. A fost repartizat ca preot greco-catolic la Băiuț în Maramureș, o localitate minieră și cu o populație multietnică. Este propus împreună cu Vasile Buteanu ca reprezentant al românilor din zona
Chioar la Adunarea de la Blaj. Modul diplomatic de a pune problema unei normalități nu a fost pe placul membrilor din taberele dure ale părților implicate în organizarea Adunării de la Blaj, fiind privit cu suspiciune de către unii delegați și chiar interogat înainte de semnarea Proclamației. Cu toate acestea, câștigă încrederea conducerii Adunării de la Blaj făcând parte din cei care duc Proclamația la Dieta de la Cluj. (Walter ÜBELHART – Protopopul Ioan Dragomir de la Băiuț și Proclamația de la Blaj din anul 1848, 27 septembrie 2023, https://www.directmm.ro/cultura/protopopul-ioan-dragomir-de-la-baiut-si-proclamatia-de-la-blaj-din-anul-1848). Toate aceste acțiuni au degenerat într-o revoltă, prima formă fiind transpusă de condițiile sociale, îndreptate împotriva familiei Teleki, dar apoi, când autoritățile îl susțin pe conte, răsculații se organizează prin sprijinul colonelului Urban, susținător al românilor, și apoi sub conducerea lui Atanasie Moș Dâmbu, fostul comandant al Campaniei XI grăniceri din Zagra. Păstrând vie imaginea districtului medieval și animați de formele empirice ale conștiinței naționale, în august reușesc să alunge autoritățile și forțele de represalii și la 4 octombrie 1848, în casa împărătească din Fânațe, hotărăsc autonomia Țării Chioarului, declarându-l pe Atanasie Moț Dâmb locotenent general al districtului. În aceste condiții, districtul va fi stat în stat, căci din octombrie până în decembrie, când răscoala va fi înăbușită sub conducerea militară a generalului Bem, cu toate că încă din noiembrie confruntările cu autoritățile maghiare coordonate de maiorul Katona au fost puternice. Districtul va avea organizare proprie, dând în aceeași lună octombrie o Proclamație către popor în nouă puncte, un fel de constituție, prin care se cerea ca „cele două popoare să trăiască în liniște, pace, bună înțelegere și ascultare” (Nicoleta Maria Han – teză de doctorat, UBB, Cluj-Napoca, 2011, https://doctorat.ubbcluj.ro/sustinerea_publica/rezumate/2011/teologie/han_nicoleta_ro.pdf). Ioan Dragomir, prin activitatea sa pastorală și contactul direct cu populația minieră din Băiuț, cunoștea bine problemele acesteia și era conștient de importanța afirmării identității naționale. De aceea, s-a implicat activ în mișcarea revoluționară românească, participând la Adunarea Națională de la Blaj și transmițând mesajele acesteia comunității sale. Ioan Dragomir se găsea, în preajma evenimentelor de la 1848, în localitatea Băiuț, din actualul județ Maramureș, ca preot al lucrătorilor români angajați la minele locale (aflate în proprietatea statului). Localitatea Băiuț este așezată în Țara Lăpușului, într-o zonă de contact direct cu Năsăudul și, prin urmare, cu regimentul de grăniceri, de partea căruia vor acționa, la 1848-49, românii din acele locuri. Așa se explică faptul că acele teritorii au fost teatrul unor puternice lupte, în care s-au confruntat adevărate oștiri românești, organizate și conduse de „căpitani” locali sau trimiși de grănicerii năsăudeni. Câteva crâmpeie din aceste lupte, luate la dimensiuni locale, mai mici, sunt imortalizate cu sinceritate memorialistică de pana sârguincioasă a lui Ioan Dragomir. „Ca orice intelectual român s-a simțit imediat solidar cu frații români. Relatarea evenimentelor prin care însuși a trecut este făcută de autor în 24 aprilie 1850, la cererea lui Alexandru Papiu Ilarian, în vederea îmbogățirii documentației acestuia pentru lucrările sale istorice.
Relatarea lui Dragomir oferă o perspectivă unică asupra evenimentelor din Țara Lăpușului, o zonă cu populație majoritar românească, dar cu o nobilime maghiară influentă și o economie minieră importantă. Situația sa de preot și intelectual i-a permis să observe direct tensiunile sociale și naționale și să interacționeze cu oameni din diferite grupuri etnice și sociale. Preotul Dragomir s-a implicat activ în mișcarea națională românească, participând la Adunarea de la Blaj și transmițând mesajele acesteia comunității sale. Acțiunile sale au atras suspiciuni din partea autorităților maghiare, care îl considerau un agitator periculos. În relatarea sa, Dragomir detaliază persecuțiile la care a fost supus, precum arestările, perchezițiile, interogatoriile și amenințările. Cu toate acestea, nu s-a lăsat intimidat și a continuat să-și exprime convingerile și să sprijine cauza românească. (Blaga Mihoc – https://biblioteca-digitala.ro/reviste/Acta-Mvsei-Porolissensis/04-Acta-Mvsei-Porolissensis-IV-1980-Zalau_0605.pdf). Naratorul a reflectat adânc asupra dilemelor morale cu care s-au confruntat mulți români în acea perioadă, precum loialitatea față de imperiu versus solidaritatea națională. Dragomir exprimă, de asemenea, dezamăgirea sa față de atitudinea autorităților austriece, care, după înfrângerea revoluției, nu au ținut cont de sacrificiile și loialitatea populației românești. El reproșează faptul că foști susținători ai revoluției maghiare au fost menținuți în funcții de conducere, continuând să discrimineze și să persecute comunitatea românească. În primăvara, vara și toamna anului 1848 este arestat de mai multe ori de gărzile revoluționare maghiare, fiind închis și la Dej într-o chilie strâmtă și supus umilințelor. În perioadele de așa-zisă libertate a fost urmărit de aproape de poliția maghiară. După 9 zile de arest în Strâmbu Băiuț, la 14 noiembrie 1848, Dragomir este transportat la închisoarea din Târgu-Lăpuș, „spre a răspunde înaintea Scaunului de judecată militărească” pentru atitudinea sa de „agitator”. Tribunalul îi acordă, însă, absoluțiunea, eliberându-l”. (ibidem) În decembrie 1848 este arestat din nou de ofițerii armatei lui Bem pentru că este încă fidel „Casei de Austria”. Fuge în pădure de unde vede cum gărzile maghiare îi sparg casa. Se retrage prin văile munților în Poiana Botizii, apoi la Boiereni, unde stă ascuns în casa lui Gabriel Man, comitele de Mănăștur. Generalul Iosif Bem dă o amnistie și „bietul popă” se reîntoarce acasă în Băiuț, asistând la discuțiile kossuthiștilor că le pare rău că nu-l mai pot ucide. În momentul sosirii rușilor și a retragerii armatelor maghiare kossuthiste, în vara anului 1849, Dragomir este urmărit din nou cu multă insistență; a scăpat numai datorită faptului că era bolnav de „aprinderea creierilor”: „De nu eram turburat la minte, spune Dragomir, jumătate mort, mă vrea prinde a 3-oara … ungurii care venise(ră) după mine cu axioma: Unde locuiește Dragomir? Aș vrea să-l scald, cu sabia, în propriul său sânge”. În timp ce se găsea sub „cură chirurgică”, probabil în vreun lazaret local, „contragentele” kossuthist Hboecher a dispus să i se „prescrie medicine de care se pierea … „; trezit din „paroxism” și informat la timp „din relațiune demnă de încredere”, Dragomir a reușit să scape. Dar, „patimile, sub decursul revoluțiunii maghiare suferite, arată acesta, în loc să se alinieze cu domolirea ei, cu îndoită măsură se îngreuna asupra capului meu”. Dragomir în mărturie mai face o trecere în revistă cu numele dintre intelectualii români maltratați sau uciși de către armata maghiară în anii 1848-1849. „Au fost arestați, în mai multe rânduri: Teodor Coman din Poiana, Ștefan Buda din Ungureni, Teodor Pop din Suciu de Sus („după ce a prins tot ce avea el și satul întreg Bătut cu latul săbiilor la picioare”), Ioan Petrișor din Mașca, Epifan Iuga din Săliște, Alexandru din Buda, Ladislau Pop și Ladislau Lungu din Chioar. Cel mai mult, însă, de suferit, pe lângă localitățile Rogoz, Suciu de Sus și Suciu de Jos din Țara Lăpușului, satele românești din Chioar, între care Gaura (azi Valea Chioarului) și Văraiu. Armata kossuthistă comandată de Nicolae Katona a ucis o mulțime de țărani români din diferite comune, între care din Cătălina (localitate de lângă Baia Mare) (4), Berchez (6), Șomcuta (6), Mesteacăn, cu Frâncu cu tot vreo 7, dintre care unul taică cu doi fii sugrumați de-a dreapta și stânga sa”. (ibidem) De reținut că liderii românilor au fost arestați de gărzile maghiare la Merișor, care au oprit cei 800 de români care se îndreptau spre adunarea de la Blaj din mai 1848.
După înfrângerea revoluției maghiare, preotul Dragomir este frustrat de nedreptățile austriecilor. El observă că falnicii kossuthiști și-au păstrat funcțiile în timpul stăpânirii habsburgice. Mai mult, austriecii nu oferă despăgubiri pentru îndurările fizice și morale, ci doar pentru casele distruse din sat în timpul revoluției maghiare. O perspectivă asupra memoriei și resentimentelor post-revoluționare include și analiza dualismului austro-ungar. Dezamăgirea lui Dragomir față de atitudinea autorităților austriece era justificată. După înfrângerea revoluției maghiare, Viena a preferat să negocieze cu elita maghiară, ignorând revendicările românilor. Compromisul din 1867, care a dus la înființarea dualismului austro-ungar, a consfințit dominația maghiară asupra Transilvaniei, marginalizând și mai mult populația românească. Acest compromis a generat un sentiment profund de frustrare și amărăciune în rândul românilor transilvăneni, care au continuat să lupte pentru drepturile lor naționale, chiar dacă în contextul politic și social mai dificil. Dezamăgirea lor s-a concretizat în acțiuni culturale, politice și sociale, dar și în resentimente persistente față de autoritățile maghiare și austro-ungare. Revoluția din 1848 a fost un moment de cotitură pentru conștiința națională a românilor din Transilvania, accentuând conflictele etnice și sociale, dar și aprinzând dorința de autonomie și de afirmare națională. Eforturile liderilor precum Simion Bărnuțiu, Andrei Șaguna, precum și ale liderilor populari precum Avram Iancu și Ioan Dragomir, au lăsat o amprentă profundă în istoria națiunii române din Transilvania. În același timp, compromisurile semnate în urma revoluției au sfârșit prin consolidarea dominației maghiare, lăsând românii în periferie, marginali în noul regim, dar hotărâți să-și păstreze identitatea și drepturile naționale pentru generațiile următoare, fapt ce a dus la unirea cea mare din 1918.
Părintele Ioan Dragomir moare în anul 1883 la Băiuț, unde este și înmormântat în cimitirul din localitate, fiind condus pe ultimul drum de majoritatea locuitorilor, care l-au respectat pentru tot ce a făcut pentru a îmbunătății viața credincioșilor din comună, indiferent de religie sau etnie. Pe crucea sa este scrisă o parte povestea luptei sale. După 1990, Societatea Cultural-Patriotică „Avram Iancu”, filiala Maramureș, în frunte cu prim-vicepreședintele de azi al asociației, domnul Ioan Tuhuțiu, a ridicat în luna mai 1998 o troiță cu o placă de bronz la Merișor în memoria fruntașilor români din Chioar și Lăpuș uciși de gărzile maghiare la sfârșitul lunii aprilie 1848. În anul 2003 s-a dezvelit și bustul de bronz al lui Avram Iancu și a tribunilor săi Simion Balint, Ioan Buteanu, Axente Sever și Petru Dobra, fapt ce dovedește recunoaștere istorică firească a unei amprente memoriale remarcabile privind lupta maramureșenilor pentru libertate alături de Craiul Munților la 1848-1849. Din punct de vedere istoriografic s-a făcut însă prea puțin pentru contribuția Maramureșului la revoluția de eliberare a lui Avram Iancu. Valea Chioarului și Țara Lăpușului au fost alături de Avram Iancu până la capăt!
Ionuț Țene