În anul 1932 criticul literar Nicolae Petrașcu scria o frumoasă și destul de cuprinzătoare biografie a lui Dimitrie Bolintineanu, pe care o publica în București, la Tipografia „Bucovina” a lui I. E. Torouțiu. Această biografie surprinde, pe lângă avatarurile literare ale poetului, și celebrele sale călătorii la originile familiei, adică la macedo-românii din Balcani, începând cu 1853, imediat după războiul Crimeii, într-o perioadă când era exilat pentru activitățile sale politico‑patriotice. Dimitrie Bolintineanu s-a născut în 1819, în Bolintin‑Vale, de unde i s-a tras și pseudonimul său literar. Poetul a fost una dintre personalitățile marcante ale romantismului românesc: poet, prozator, publicist și om politic, implicat activ în mișcările revoluționare și în formarea conștiinței naționale din a doua jumătate a secolului al XIX‑lea. A fost apropiat de Nicolae Bălcescu. Originar dintr-o familie de aromâni, rămas orfan încă din copilărie, Bolintineanu a urmat Colegiul „Sfântul Sava” din București și a intrat timpuriu în serviciul public. Debutul literar din 1842 — cu poezia „O fată tânără pe patul morții” — i‑a adus atenție și a facilitat sprijinul Societății Literare pentru studii la Paris (1845), unde a frecventat cursurile unor intelectuali de seamă și a intrat în cercurile revoluționare. Revenit cu valuri de entuziasm revoluționar în 1848, a editat publicația ”Poporul suveran”. Înfrângerea mișcării l‑a obligat la exil, perioadă în care a călătorit intens în Orient și a acumulat teme și imagini ce vor pătrunde în creația sa de mai târziu.
Opera sa este amplă și diversă. De la cicluri de poezii lirice și narative (Legendele istorice, Florile Bosforului, Basmele, Macedonele, Reverii), la poezie epică (Traianida, Conrad), proză (romane, memorialistică de călătorie) și satire politice (Nemesis, Eumenidele, Menadele). Legendele istorice îl afirmă ca poet al eroismului și al sentimentului național, în timp ce ”Florile Bosforului” și ”Macedonele” aduc în prim‑plan exotismul oriental și portretele vieții popoarelor balcanice. Satira sa, deși uneori dură și declamatorie, reflectă implicarea civică și critica socială a epocii. Bolintineanu este un poet al reveriei, tristeții și un autor de balade istorice cu impact național și traducător a unei sensibilități orientale în limba română. Viața sa — studii la București și Paris, participare la mișcarea revoluționară din 1848, exil, întoarcere și implicare politică — se reflectă în mod direct în temele operei, prin dorul de patrie, efemeritatea vieții, eroismul trecutului și voluptatea orientală. Formarea lui Bolintineanu combină elemente provinciale și cosmopolite: copilăria în satul natal, educația timpurie la București, completarea studiilor și experiența exilului la Paris. Participarea la efervescența revoluționară din 1848 și exilul ulterior îl apropie de spiritele progresiste ale vremii, mai ales de influențele franceze, iar contactele cu tineri români la studii îi lărgesc orizontul cultural. Călătoriile lungi în Orient (Bosfor, Asia Mică, Ierusalim, Egipt) îi modelează, de asemenea, sensibilitatea poetică și îi oferă imagini exotice pe care le va transforma în teme centrale ale creației. Implicarea politică — de la roluri ministeriale la reforme — îi dă o dublă soartă: recunoaștere publică, dar și poveri și compromisuri ce îi vor afecta stabilitatea materială și, în final, sănătatea. Ultimii ani, marcați de eforturi literare febrile și de dificultăți financiare, se încheie tragic cu boala și moartea la spitalul Pantelimon. Indiferența relativă a societății la acel moment contrasta cu gloria primilor ani. Politica i-a ruinat sănătatea și risipit averea.
Cea mai puternică dimensiune a creației sale o constituie totuși elegia. Poeziile‑elegii au prins la contemporani prin sinceritate și intensitate emoțională. Acestea i‑au făcut lui Bolintineanu reputația de „poet al suferinței”. Pe această fundație lirică se sprijină și celelalte registre ale operei sale. Baladele istorice reprezintă contribuția sa cea mai durabilă până astăzi ca bibliografie școlară. „Cea din urmă noapte a lui Mihai Viteazul”, „Mama lui Ștefan cel Mare” și altele au reînviat imaginea eroilor și evenimentelor din trecut, trezind mândrie și conștiință națională. Prin ritm, dramatism și apel la memoria colectivă, aceste texte au circulat intens în epocă și au influențat atitudinea publică față de istorie. Proza și teatrul au fost terenuri pe care poetul a fost ambițios, dar inegale. Romanul ”Elena” a avut mare succes public, iar dramele și epopeile istorice (de ex. Traianida) marchează aspirația sa de a aborda teme naționale de mari proporții, însă producția masivă, constrângerile materiale și graba au dus la texte adesea nefinalizate sau stilistic inegale. Din păcate recunoștința societății este floare rară. Poetul moare sărac, ignorat, plin de datorii și bolnav la 1872.
O parte a operei sale legate de memorialistica călătoriilor sale în peninsula Balcanică a fost, din păcate, destul de ignorată, ba chiar ocultată de critica literară și de către istoricii literari. Eram copil și țin minte bine ediția BPT din 1968, când a apărut cartea sa de călătorii la aromâni sau „macedo‑români”, așa cum se numeau frații noștri de la sud de Dunăre. De fapt, prin această călătorie în perioada exilului său între 1849–1858 a fost o formă de anamneză culturală, de reîntoarcere la izvoare și obârșii ale poetului pentru a înțelege cine este, de unde provine și, de fapt, cine suntem noi românii. „Călătoriile” lui Bolintineanu sunt autentice mărturii biografice și literare despre etnogeneza poporului român. Călătoriile lui Dimitrie Bolintineanu în Peninsula Balcanică (1849–1859) s‑au născut din exilul post‑1848 și au îmbinat observația culturală cu misiunea națională de cartografiere a comunităților de aromâni, materializându‑se în lucrări fundamentale precum „Călătorii pe Dunăre și în Bulgaria” și, mai ales, prin lucrarea fundamentală: „Călătorii la românii din Macedonia și Muntele Athos sau Sfânta Agora”. Însemnările sale, axate pe păstrarea identității românești în sudul Dunării și au influențat direct deciziile politice luate ulterior de autor, inclusiv înființarea de școli în limba română pe vremea lui Cuza. Principalele sale observații din regiune au fost subliniate în volumul de referință „Călătorii la românii din Macedonia și Muntele Athos sau Sfânta Agora” (1863). (https://www.diacronia.ro/ro/indexing/details/A27120/pdf) Lucrarea funcționează atât ca jurnal de impresii, cât și ca un veritabil manifest politic de identitate națională. Textul analizează obiceiurile, stilul de viață, portul și particularitățile lingvistice ale aromânilor. Bolintineanu descrie detaliat ruta sa prin orașe strategice ale vremii, precum Salonic, și interacțiunile cu alte etnii balcanice (turci, albanezi). Scrierile sale au transformat problema aromânilor dintr-o simplă curiozitate geografică într-o prioritate de stat pentru România. Ideile sale au stat la baza programelor politice ulterioare coordonate de lideri precum Mihail Kogălniceanu, Alexandru Ioan Cuza sau Anastase Panu, care vizau sprijinirea culturală a identității românești la sud de Dunăre. (https://biblioteca-digitala.ro/reviste/sud-estul-contextul/02_sud-estul-si-contextul-european-buletin-II_1994_038.pdf). Memoriile de călătorie ale lui Dimitrie Bolintineanu sunt autentice jurnale de istorie orală, mărturii documentare despre romanitatea sud‑dunăreană.
Dimitrie Bolintineanu folosește forme precum „români”, „valahi”, „rumâni” interșanjabil și îi distinge pe aceștia de greci, albanezi, bulgari și sârbi. El nu-i amintește ca aromâni. Observația sa centrală este că ei sunt o populație de origine latină, răspândită în Macedonia, Tesalia, Epir, Iliria, părți din Tracia și pe litoralul Albaniei. În caracterizarea generală, îi consideră urmași ai elementului daco‑roman (legat de colonizările în Dacia lui Traian/Aurelian), cu o cultură pastorală puternică, meșteșuguri rurale și datini și limbă proprii. Zonele principale menționate sunt: Macedonia (Monastir/Bitolia, Castoria, Salonicul), Tesalia (Pind, Pelion), Epir și Albania (Elbasan, Berat, Scodra), Muntele Athos și peninsula Calcidică. Bolintineanu semnalează mii de sate și zeci de mii de suflete. Românii apar atât ca „pământeni” (sedați, agricultori, săteni), cât și ca „nomazi”/păstori (transhumanță în Pind, Agrafa, Tesalia). Există colonii compacte (sate „curate” românești) și zone amestecate, cu albanezi, bulgari sau greci. Bolintineanu inventariază multe localități — orașe și sate (Monastir/Bitolia, Pella, Edesa/Vodena, Castoria, Perlep, Calarites/Calichi etc.) — și remarcă centre comerciale unde românii sunt negustori (Moscopolis, Comanova, Perlep). Limba română a localnicilor rămâne vie; are trăsături regionale (pronunție, vocabular), dar păstrează clar filiația romanică. Bolintineanu notează influențe grecești, albaneze și slave, dar consideră ponderea împrumuturilor redusă. El oferă exemple lexicale, proverbe și cântece (transcrieri din graiul macedonean) și un mic tabel comparativ română–albaneză–latină, care ilustrează corespondențe lexicale. Limba, păstrată mai ales în mediul familial, rămâne elementul‑cheie al continuității: femeile, în special, conservă limba în gospodărie — fapt pe care autorul îl consideră un motiv de speranță. Structura socială e centrată pe ciclicitatea pastorală și pe ritualurile religioase: nunta, botezul, înmormântarea, sărbătorile câmpene (fătarea mieilor, tunderea oilor), obiceiuri de protecție (ursitoarele la naștere, „bătutul câinilor” la moși). Ritualurile — lăuza de 40 de zile, târgurile, cortegiile nupțiale, colindul de Anul Nou, sorcova — prezintă o logică simbolică complexă, menită să asigure continuitatea familiei și protecția comunității. Biserica ritului bizantin e centrul spiritual al valahilor, însă în multe sate limba slujbelor este greaca, cu consecințe directe asupra perpetuării identității locale. Spre supărarea poetului.
Păstoritul transhumant este dominant în viziunea poetului, ca factro etnogenetic. Turmele urcă la pășuni în timpul verii și coboară în văi iarna. Această mobilitate a modelat mentalități rezistente și meșteșuguri (prelucrarea lânii, țesutul), generând și o mobilitate comercială: negustori români din orașe precum Moscopolis (Moscopole) sau Monastir au avut legături comerciale cu porturile europene (Veneția, Marsilia, Livorno etc.). Produsele pastorale (lână, brânză) și manufacturile casnice ilustrează autonomia economică regională. Scriitorul oferă estimări semnificative (cifre variabile: zeci de mii — sute de mii în unele interpretări), iar sursa demografică variază în funcție de informațiile locale și de documentele disponibile la vremea sa. Dimitrie Bolintineanu, în urma cercetărilor sale pe teren și a discuțiilor cu autoritățile locale, a ajuns să ne ofere un recensământ al valahilor la 1853–1858 în zona locuită de această populație latinofonă. „Românii locuiesc într‑o parte a Traciei, Macedoniei, Epirului, Iliriei și Tesaliei. După însemnări pozitive ce putui să iau asupra populațiunii lor, atât de la autoritățile otomane, către care eram recomandat, cât și de la români, iată ce am încheiat: În Macedonia sunt 200.000 albanezi, 120.000 greci, 300.000 bulgari și 450.000 români (…) În Tesalia sunt 150.000 greci, 200.000 români, 50.000 turci. În Epir și Albania sunt 150.000 români, 100.000 greci și 700.000 albanezi. În Tracia sunt 200.000 de români. Peste tot 1.200.000 români, afară din colonia din Grecia proprie.” (D. Bolintineanu, Călătorii, volumul II, Buc., p. 53). Observăm foarte clar că românii erau mai numeroși decât grecii și în Macedonia, Tesalia sau Tracia și mai numeroși și decât albanezii în anumite zone. Este evident că românii din aceste zone reprezentau o populație istorică autohtonă, parte a etnogenezei românești. „Călătoriile” lui Dimitrie Bolintineanu reprezintă o contribuție la istoria etnogenetică a românilor, dar și o incursiune nostalgică în ”țara tatălui”.
Bolintineanu identifică două cauze majore ale slăbirii identitare, cum ar fi presiunile exterioare — în special impunerea limbii grecești în biserici și școli de către clerul grec și manevrele politice ale Porții — și slăbiciunile interne — dezbinare, lipsa unei elite capabile să creeze instituții proprii, rușinea de a‑și declara identitatea. Ca rezultat: episoade de „grecizare”, marginalizare administrativă și pierderi de patrimoniu cultural (biblioteci mănăstirești pierdute, manuscrise arse sau risipite). Mănăstirile Athosului — Vatopedi, Iveron, Lavra, Chilandari, Zografos, Esfigmenu etc. — sunt descrise în detaliu de poet, cu biserici, mozaicuri, icoane, manuscrise, obiceiuri monahale, organizare administrativă (epistati, pecetea comunității). Bolintineanu atrage atenția însă că multe mănăstiri au deviat de la misiunea lor socială și culturală, acumulând bogății materiale, în timp ce bibliotecile și manuscrisele se degradau. Dominanța clerului grecesc a funcționat politic — impunerea limbii grecești în biserică și școală a fost un mijloc eficient de asimilare culturală. Era o critică indirectă și împotriva grecizării cu forța a românilor sud-dunăreni prin școli grecești, religie și instituții naționaliste controlate de Atena. Autorul propune măsuri practice, încă actuale, de supraviețuire a românilor sud‑dunăreni. Interesant că nu îi numește aromâni, ci români, așa cum se auto‑numeau ei. Nu folosește nici exonimul valah dat de alte popoare. Dintre măsurile de supraviețuire, propune următoarele: protejarea limbii — școli și slujbe în limba română acolo unde cer comunitățile; consolidarea comunitară — întărirea organizațiilor locale, sprijin economic și protecție juridică împotriva abuzurilor fiscale și administrative; cartografiere și inventariere — înregistrarea satelor românești și a patrimoniului (biserici, manuscrise) pentru politici culturale țintite; unitate și conștiință națională — apel la solidaritate și la organizare civilă pentru protejarea identității. Propunerile poetului Bolintienanu la 1858 sunt și azi foarte actuale.
Bolintineanu rămâne o sursă etnografică, lingvistică și politică esențială asupra românilor din Balcani la mijlocul secolului al XIX‑lea. Relatările sale arată că identitatea se păstrează prin limbă, obiceiuri și instituții. Pierderea acestor repere nu provine doar din presiuni externe, ci și din neglijența internă. Lecția sa este clară pentru noi: protejarea și promovarea limbii, educației și solidarității comunitare rămân condiții necesare pentru conservarea unei moșteniri valoroase a Europei sud‑estice de origine etnică comună, adică românească. Dimitrie Bolintineanu reprezintă și astăzi o sursă principală a istoriei românilor sud‑dunăreni la mijlocul secolului al XIX‑lea și o contribuție la istoria etnogenezei românești pe un spațiu larg, la sud și nord de Dunăre.
Ionuț Țene