Problematica valahilor din Balcani a fost cuprinsă în scrierile istoricilor bizantini începând din secolul al X‑lea. Valahii au fost o constantă demografică a imperiului roman de răsărit în peninsula Balcanică și nu numai. O romanitate sud-dunăreană a existat demografic, în mod masiv, în Balcani. Populația latinofonă care, odată cu începutul secolului al VI‑lea, a devenit o populație proto‑română a intrat în atenția cronicarilor și scriitorilor bizantini, în ciuda spargerii unității geo‑etnice în urma invaziilor slave și bulgare. Pentru a realiza un inventar complet, trebuie menționat că termenul de vlah (blachos / blachoi în limba greacă) apare în sursele bizantine începând cu sfârșitul secolului al X‑lea. În total, există peste 15 mari istorici, cronicari și teologi bizantini care au lăsat mărturii scrise despre vlahi în Evul Mediu timpuriu și mijlociu. Există o listă exhaustivă și cronologică a autorilor bizantini importanți care au scris despre vlahi, grupându‑i pe secole. Istoricii bizantini erau conștienți de existența acestei populații latinofone la sud și la nord de Dunăre, care era autohtonă și formată pe trunchiul etnic traco-get: Istoricul bizantin Georgios Kedrenos (sau Cedrenus) ne-a oferit prima mențiune cronologică absolută a vlahilor din sudul Dunării. El nota că, în anul 976, David (fratele viitorului țar bulgar Samuil) a fost ucis de niște „vlahi călători” (păzitori de căruțe/păstori) într‑un loc numit Stejarul Frumos, aflat între Serres și Prespa (Macedonia): „În anul 976, David, fratele țarului Samuil, fiind prins într‑o ambuscadă între Serres și Prespa, a fost ucis de niște vlahi călători, care păzeau căruțele și turmele; locul acela s‑a numit de atunci Stejarul Frumos.” Ioan Skyllitzes a fost un cronicar de seamă bizantin a cărui operă a fost rezumată și preluată de Kedrenos. Se confirmă din două surse istoriografice aceleași evenimente din anul 976 și menționează prezența vlahilor în armatele sau regiunile din nordul Greciei. Cronicarul bizantin Ioan Skylitzes din secolul al XI‑lea oferă deci unele dintre primele mențiuni scrise despre vlahi (valahi), strămoșii românilor, în celebra sa operă istorică ”Sinopsisul Istoriilor”, alături de Kedrenos.
Pe de altă parte, Kekaumenos, în lucrarea sa ”Strategikon”, scrisă pe la 1075–1078, descrie pe larg marea revoltă a vlahilor din Larisa (Tesalia) din 1066. Este primul care le dedică o digresiune istorică complexă, afirmând că vlahii sunt descendenții dacilor și bessilor care au locuit la Dunăre și s‑au retras în Balcani după războaiele cu împăratul Traian. El amintește revolta valahului Niculițel din 1066 din Tesalia împotriva împăratului de la Constantinopol, referindu‑se, de fapt, la prima formațiune pseudo‑statală, o autonomie valahă latinofonă împotriva grecilor din Imperiul roman de răsărit. El critică caracterul vlahilor pentru a se pune bine cu împăratul de la Constantinopol. Într‑o diatribă împotriva vlahilor, acesta conturează o imagine eminamente negativă a vlahilor. În viziunea cronicarului thessaliot, „neamul vlahilor este cu totul necredincios și stricat”, nu are „credință dreaptă nici față de Dumnezeu, nici față de împărat, nici față de rudă sau de prieten”, este un neam care „umblă pe toți să îi înșele și minte strașnic și fură mult”, este nedemn de încredere și sperjur, întrucât „jurându‑se zilnic cu jurăminte prea înfricoșate față de prietenii săi și călcându‑și ușor [jurămintele] și făcând și frății de cruce și cumetrii și închipuindu‑și că prin acestea va înșela pe cei simpli și deoarece n‑a păstrat niciodată credință față de cineva”. Cronicarul bizantin susține strategic aceste texte jignitoare ca să se pună într-o poziție favorabilă cu puterea, căci vlahii „sunt foarte fricoși, având inimă de iepuri, iar îndrăzneala pe care o au vine și ea tot din frică”. Plecând de la aceste constatări proprii, cronicarul bizantin le dă conaționalilor săi următorul sfat, în care întărește trăsăturile negative ale vlahilor adăugându‑le și altele, precum ticăloși, prefăcuți și trădători: „Și dacă va avea loc vreo răscoală și ei se vor preface că au [față de voi] dragoste și credință, jurându‑se pe Dumnezeu că vor păzi‑o, să nu‑i credeți. Căci e mai sănătos pentru voi ca nici să‑i puneți să jure îndeobște, nici voi să nu le dați jurământ, ci să‑i supravegheați [cu grijă] ca pe niște ticăloși, fie că jură, fie că primesc jurământ. Trebuie, așadar, să nu ai încredere în ei nicidecum, însă prefăte‑te și tu că le ești prieten. Iar dacă va fi vreodată răscoală în Bulgaria (thema bizantină Bulgaria, n.n.), […], chiar dacă ei vor mărturisi că sunt prieteni și chiar dacă‑ți vor jura [asta], să nu‑i crezi. Și dacă‑și bagă nevestele și copiii în vreo cetate a Romaniei (Imperiul Bizantin, n.n.), îndemându‑i să‑i bage, dar să stea înăuntrul zidurilor, iar ei afară. Și dacă vor voi să intre la familiile lor, să intre numai doi sau trei; iar când aceștia vor fi ieșiți, să intre iarăși alții. Să ai multă grijă de ziduri și de porți. Și procedând astfel, vei fi în siguranță. Iar dacă vei lăsa să intre mulți deodată la familiile lor, cetatea va fi trădată de ei și vei fi mușcat de ei ca de viperă și atunci îți vei aduce aminte de sfaturile mele. Dar dacă vei păzi aceste [îndemnuri], îi vei avea și pe ei supuși și, pe deasupra, vei fi lipsit de grijă.” (Vasile Mărculeț, Bizantinii despre români: «Sunt soldaţi viteji, dar aliaţi nesiguri!». Historia.ro).
Un alt istoric grec, Mihail Psellos, din secolul XI, deși scrie o ”Istorie” detaliată a curții imperiale (Cronografia), face referiri indirecte la populațiile pastorale și marginale din Balcani care tulburau ordinea publică, incluzându‑i conceptual pe vlahi printre comunitățile nesupuse. Fapt ce arată dorința de independență și de neatârnare a acestor români: „În vremea aceea, în Larisa s‑a ridicat o mare răscoală a vlahilor, care, nemulțumiți de povara birurilor și de nedreptăți, au luat armele. Despre acești vlahi se spune că sunt urmașii dacilor și ai bessilor care locuiau la Dunăre și, după războaiele împotriva lui Traian, s‑au retras în munți și în părțile noastre, păstrându‑și obiceiurile pastorale.” de remarcat că prințesa Ana Comnena, în opera Alexiada — fiind fiica împăratului Alexios I Komnenos — oferă detalii prețioase despre vlahii din Munții Haemus (Balcani). Valahii sunt surprinși în întregul areal balcanic. Descrie modul lor de viață seminomad (transhumanța), migrațiile de primăvară și rolul unui lider vlah, Pudilos, care a acționat ca spion și sfătuitor militar pentru împărat în timpul invaziilor cumane din 1091–1094: „Vlahii din Munții Haemus trăiesc după obiceiuri seminomade: primăvara își urcă turmele spre înălțimi și le coboară la iernat în părțile joase, păstrându‑și un fel de libertate și conducători de seamă între ei. Unul dintre acești lideri, numit Pudilos, s‑a arătat la nevoie credincios împăratului, slujindu‑l ca informator și sfătuitor militar în vremea incursiunilor cumane (în anii 1091–1094), când cunoașterea terenului și a obiceiurilor locuitorilor a fost de mare folos armatei noastre.”
Este de menționat și Ioan Kinnamos, secretar al împăratului Manuel I Comnen, care relatează campania bizantină din 1166 împotriva Ungariei, când o armată bizantină a atacat Transilvania trecând prin nordul Dunării (prin părți din Muntenia/Moldova actuală). Menționează că în rândul trupelor bizantine se aflau mulți vlahi, adăugând remarca: „despre care se spune că sunt coloniști veniți demult din Italia”. Deci exista în Bizanț o conștiință, avant la lettre, înainte de cronicarii noștri, că de la „Râm ne tragem”. Zonaras, din secolul al XII‑lea, teolog și cronicar (Epitome Historion) care sintetizează opere mai vechi, menționează și el populațiile de la Dunăre și din Balcani (inclusiv vlahi) în contextul luptelor purtate de Imperiul Bizantin pentru menținerea graniței dunărene. În Lexiconul atribuit lui Ioan Zonaras, autorul menționează termeni precum „daci” și „peoni” cu trimitere directă la popoarele și teritoriile de la nord de Dunăre. Aceste asocieri au fost folosite de istorici pentru a demonstra legătura dintre populația antică geto‑dacă și vlahii din Evul Mediu (https://biblioteca-digitala.ro/reviste/carte/ISSEE/Izvoarele-istoriei-Romaniei-Vol-4-Scriitori-si-acte-bizantine-IV-XV.pdf).
Michael Glykas (Mihail Glykas), un alt important istoric, teolog și poet bizantin din secolul al XII‑lea (a trăit între 1125–1204), este cunoscut în istoriografia românească pentru că a confirmat originea latină a vlahilor și descendența lor din coloniștii italieni. În opera sa fundamentală, ”Biblos chronike” (Cronica lumii), el menționează în mod explicit că vlahii (pe care îi numește blachoi) „sunt urmașii celor de demult din Italia” („kai Blachon polloi … hoi ton ek tes Italias apoikoi palai einai legontai”). Subliniez că Niketas Choniates este cel mai important istoric pentru perioada de după 1185. În ”Istoria” sa descrie în detaliu răscoala vlahilor și bulgarilor din 1185, condusă de frații Petru și Asan, declanșată din cauza taxelor abuzive pe vite impuse de Isaac al II‑lea Angelos. Oferă detalii despre tacticile de gherilă montană ale vlahilor, alianța lor cu cumanii de la nord de Dunăre și fondarea dinastiei Asăneștilor, care aveau legături cu latinofonii din nordul Dunării. Ioannis Apokaukos, un mitropolit de Naupaktos, în scrisorile și documentele sale juridice din secolul al XIII‑lea descrie realitățile etnice din Grecia medievală (Epir și Tesalia). Folosește denumiri geografice precum „Mikri Vlahia” (Valahia Mică) pentru Etolia‑Acarnania și „Megalovlachia” pentru Tesalia, datorită densității populației valahe. Georgios Akropolites, istoric și om de stat în Imperiul de la Niceea, continuă relatarea istoriei statului vlaho‑bulgar și descrie conflictele diplomatice și militare dintre bizantini și urmașii dinastiei Asăneștilor (de ex. Ioniță Caloian), numindu‑i adesea pe suverani conducători ai vlahilor.În opera marelui logofăt și cronicar bizantin Georgios Akropolites, referirile la valahi (vlahi) sunt de o importanță crucială, servind drept argumente fundamentale pentru istorici privind originea etnică a dinastiei Asăneștilor și realitățile din Imperiul Vlaho-Bulgar. Spre deosebire de alți cronicari din epocă, scrierile sale din secolul al XIII-lea (Chronike Syngraphe) conțin informații de ordin geografic, politic și militar ce atestă direct forța elementului românesc din Balcani.
Georgios Pachymeres continuă ideile istoricilor bizantini și scrie despre evenimentele de la sfârșitul secolului al XIII‑lea și începutul secolului al XIV‑lea. Menționează migrațiile populațiilor vlahe și prezența lor ca mercenari sau luptători în armatele bizantine, care încercau să oprească expansiunea turcilor otomani în Asia Mică și Balcani. Textul său arată clar că vlahii erau foarte numeroși în Balcani: „Iar pe cei ce locuiau înlăuntrul Traciei și Macedoniei, deoarece știa că năvălitorii îi vor cotropi dacă nu‑i va opri cineva — lucru care părea cu neputință în acel moment — i‑a închis în cetățile de acolo, care nu prezentau mare siguranță. Iar pe vlahi (Blachi/Βλαχικόν), care se întinseseră aproape de la marginea Constantinopolului până spre Bizya și mai departe, în mulțime fără număr, neam de oameni care se simțeau foarte bine în locuri greu de umblat și care se ocupau cu păstoritul, dar erau obișnuiți și cu luptele, bănuindu‑i de dezertare — căci împăratul se temea că se vor alătura năvălitorilor — hotărî să‑i mute în Răsărit, pe țărmul din fața Bizanțului, dar să îi și sărăcească prin angarale, ca nu cumva să se încreadă în mulțimea și puterea lor. Și, pe de o parte, au fost foarte păgubiți, pe de altă parte au fost strămutați fără milă, încât ei socoteau mutarea nu mai puțin, ci mai mult dăunătoare decât angaralele. Căci acele vite și toată averea, o parte erau vândute la mulți pe preț de nimic, celelalte, dacă se strămutau iarna, se prăpădeau cu totul. Iar averea lor, în parte era smulsă, iar ce rămânea se pierdea nefericit, încât ei nu putea rămâne mult acolo, ci, când nenorocirea va trece, își vor redobândi din nou patria, răscumpărând‑și, prin plata multor monede de aur, locuințele.” (Sursa traducerii: Alexandru Elian, Nicolae‑Șerban Tanașoca, Izvoarele Istoriei României (Fontes Historiae Daco‑Romanae), vol. III. Scriitori bizantini (sec. XI‑XIV), București, 1975)
Tototdată, Ioan Cantacuzino (fostul împărat Ioan al VI‑lea) în memoriile și scrierile sale istorice (Historiarum Libri IV) din secolul al XIV‑lea îi menționează pe vlahii din Tesalia și oferă informații despre vlahii de la nord de Dunăre (pomenindu‑l, de ex., pe domnitorul Nicolae Alexandru al Țării Românești în contextul alianțelor politice din Balcani). Ioan Cantacuzino menționează implicarea militară a românilor de la nord de Dunăre în conflictele din Balcani. El notează direct că, în timpul disputelor bizantine din anii 1323–1324, țarul bulgar Mihail al III‑lea Șișman a fost sprijinit în mod activ de către ungro‑vlahi. Împăratul reține în paginile sale figuri proeminente ale liderilor locali. Un exemplu celebru este Șerban, un celnic vlah din Munții Rodopi descris ca un „dac”, care în anul 1322 a trecut de partea viitorului împărat Andronic al III‑lea Paleologul, remarcându‑se prin influența și demnitatea sa. Menționez și pe Nicefor Gregoras, contemporan cu Ioan Cantacuzino, care scrie și el o istorie monumentală în care amintește de vlahii din Balcani (Megalovlachia) și de incursiunile și puterea militară în creștere a vlahilor de dincolo de Dunăre. El oferă în opera sa, ”Istorii Bizantine” (Rhomaike Historia), una dintre cele mai importante dovezi scrise despre existența unui stat valah unitar în jurul anului 1300.
Laonic Chalcocondil (secolul XV), unul dintre ultimii mari istorici bizantini (martor al căderii Constantinopolului), dedică și el pagini memorabile românilor, afirmând clar unitatea de neam și limbă a românilor, adică vlahii din Pind (aromânii), cei din Muntenia (numiți adesea „daci”) și cei din Moldova vorbesc aceeași limbă. Scrie pe larg despre campania sultanului Mehmed al II‑lea împotriva lui Vlad Țepeș din 1462 (inclusiv Atacul de Noapte). E clar că bizantinii vedeau un singur popor latinofon atât la nord cât și sud de Dunăre în secolul XV. Un anumit Critobul din Imbros (secolul XV), istoric grec trecut de partea otomanilor, scrie o istorie a sultanului Mehmed al II‑lea (https://biblioteca-digitala.ro/reviste/carte/Critobul-din-Imbros-Din-domnia-lui-Mahomed-al-II-lea_1963.pdf.) Aici îi menționează pe vlahi (români) și cu termneul arhaic de ”daci” în contextul expedițiilor otomanilor la nord de Dunăre și al încercărilor imperiului de a supune Moldova condusă de Ștefan cel Mare și Țara Românească. Menționările similare continuă cu Ducas și Georgios Sphrantzes (secolul XV). Acești doi istorici ai căderii Constantinopolului subliniază Țările Române ca „Valahia” și „Bogdania” (Moldova), descriind eforturile militare antiotomane ale voievozilor români în contextul prăbușirii lumii bizantine. Am făcut această incursiune scurtă a istoricilor și liderilor bizantini pentru a arăta că valahii au intrat în conștiința imperiului ca latinofoni, „un neam numeros”, care s‑a revoltat de multe ori împotriva Constantinopolului și a înființat autentice formațiuni statale autonome sau independente în spațiul balcanic sud‑dunărean, cu conexiuni la nordul Dunării. Formațiunile statale românești nu s‑au născut doar la nordul Dunării (confirmate prin Diploma Ioaniților), ci au o istorie îndelungată încă din 1066, prin revolta lui Niculițel și înființarea unui stat autonom al vlahilor în Tesalia. Românii s-au născut etnogenetic ca popor la sud și la nord de Dunăre.
Ionuț Țene