Virgil Gheorghiu a fost un autor recunoscut de critica literară pentru talentul său de a reflecta tragediile umane ale războiului. După cartea ”Ard malurile Nistrului”, care s-a bucurat de succes încă de la apariția din 1942, în volumul de reportaje de război „Cu submarinul Delfinul la asediul Sevastopolului”, Virgil Gheorghiu surprinde o poveste plină de intensitate, simbolism și sensibilitate despre eroismul marinarilor români în timpul celui de-al Doilea Război Mondial împotriva Uniunii Sovietice. Cartea a apărut în 1942 și a fost un bestseller al epocii. Chiar dacă cenzura militară și-a pus amprenta pe carte, totuși Virgil Gheorghiu a reușit să creeze o capodoperă a genului, astăzi, din păcate, uitată de istoricii literari români din motive ce țin de ideologie și nu de obiectivitate estetică. De la primele pagini, cititorul pătrunde într-o lume înfricoșătoare, unde zvonul războiului și ecoul bătăliilor răsună în inima peninsulei Crimeea, iar atmosfera devine un personaj în sine, încărcată de tensiune și dorință de supraviețuire pe Marea Neagră. Virgil Gheorghiu, foarte tânăr corespondent de război, oferă o descriere plastică a portului militar Constanța și a navei submarin ”Delfinul”, un ”sicriu plutitor” care devine realmente personajul cheie a acestei cărți. Cred că este prima descriere, realizată cu talent de geniu literar, a unui submarin românesc în care marinarii devin una cu submersibilul. Descrierile spațiilor înguste ale navei sunt plastice, unde cei 46 de marinari foarte tineri, de la 17 la 33 de ani, își împart viața ca și niște camarazi. Pe submarin, orice greșeală a unui marinar înseamnă moartea întregului echipaj. De aceea, toți cei de pe navă sunt descriși ca niște frați de cruce, de la caporal și aspirant, până la ofițeri și comandant. Interesant este că absolut tot echipajul, în frunte cu comandantul, mânca aceeași mâncare, fără nicio excepție. Aerul îmbâcsit și puțin nu le oferea, e adevărat, o prea mare poftă de mâncare.
Cartea lui Virgil Gheorghiu este, de fapt, o reală odă adusă submarinului „Delfinul” și oamenilor săi. NMS Delfinul, primul submarin cu acest nume al Marinei Militare Române, a fost construit în perioada 1926–1936 la Fiume (în prezent Rijeka, Croația). Acest submarin, numit și ”Delfinul”, a fost realizat în șantierul naval italian „Quarnero”. În urma unor litigii între Statul român și constructor, submarinul a fost predat României abia în 9 mai 1936. După finalizarea construcției, acesta a navigat cu torpilele din Neapole și a ajuns în portul Constanța pe 27 iunie, fiind încadrat în Divizia de Mare a Marinei Române și prezentat la Ziua Marinei din 15 august. Virgil Gheorghiu, acest mare scriitor și poet al durerii și eroismului, reușește în reportajul de război „Cu submarinul Delfinul la asediul Sevastopolului” să oglindească nu doar o epocă de mari conflicte, ci și chipul tragic, dar și sublim, al condiției umane în vremuri de criză extremă. Cartea nu este doar o relatare de război, ci o poezie a vitezei, a tăcerii și a curajului ascuns în adâncuri, unde ego-ul și frica devin în același timp motoarele și fragilitatea fiecărei vieți. Delfinul a devenit, de-a lungul timpului, un simbol al curajului și al luptelor împotriva sovieticilor în cel de-al Doilea Război Mondial. În perioada războiului, marinarii, comandanții și ofițerii săi au luptat cu curaj în condiții dure, fiind existențe puse în pericol de atacurile aviației și ale navelor sovietice. Gheorghiu reușește să surprindă cu măiestrie literară atmosfera tensionată și dramatismul luptei unei astfel de nave în mările de foc ale războiului. În străfundurile mării, Virgil Gheorghiu descoperă că nu este nicio cale de salvare. Toate acele tuburi de lansare a unui telefon la suprafață sau locașuri de primit oxigen prin tuburi de oxigen de la alte nave erau, de fapt, o distopie. Dacă un submarin coboară mai jos de 40 de metri sub apă și naufragiază, nu mai există nicio șansă de supraviețuire. Gheorghiu considera că pistoalele ofițerilor erau pentru sinucidere în acest caz, pentru că presiunea apei sub 150 de metri ducea la dezintegrarea navei și moarte sigură. Interesantă este explicată și procedura atunci când nava pleca pe mare: se aduceau saci cu dopuri de plută ca să astupe găurile gloanțelor dușmane ce ar fi lovit pereții, tot un fel de auto-apărare mai mult utopică, ce ține de psihologie decât de salvare.
Reportajul se citește pe nerăsuflate, fiind o extraordinară incursiune literară intensă în lumea submarinului, mic de numai 46 metri lungime și vreo șase lățime. Autenticul și realismul descrierilor, combinate cu evocarea poetică, poartă cititorul în mijlocul acțiunii — asupra scenei se aștern apocalipsa atacurilor cu grenade și bombe, iar lupta pentru supraviețuire devine o adevărată tragedie plină de dramatism. Marinarii sunt nevoiți să comunice în șoaptă, pentru a nu fi detectați de aparatele de sunet sovietice, iar fiecare clipă devine o luptă cu destinul, cu frica și cu inutilitatea. Lupta este extrem de dură: submarinul trebuie să evite loviturile sovietice, să se scufunde adânc pentru a nu fi detectat și să reușească să lovească inamicul în același timp. În astfel de condiții, marinarii trăiesc emoții arzătoare, iar Gheorghiu le descrie cu delicatețe, dar cu forța unui artist al cuvântului, pentru a transmite nu doar faptele, ci și trăirile interioare ale celor implicați. Legătura dintre titlu și acea estetică profundă a războiului este evidentă în simbolistica ”Delfinului”. Acest animal marin, admirabil și de o inteligență subtilă, devine o metaforă pentru agilitatea, curajul și inteligența marinariilor români, din submarinul de război. În plus, delfinul simbolizează echilibrul fragil între calm și uriașele …pericole ascunse adânc în oceane. Gheorghiu planifică această imagine pentru a conferi romanului o doză de poezie, în care sângele, sudoarea și saliva camarazilor se împletesc cu luminișurile creației simbolice, iar imaginarul poetic al autorului accentuează frumusețea tragică a scenei de luptă. ”Delfinul” devine astfel mai mult decât un simplu nume de submarin — un simbol al tăcerii, al ascunderii și al curajului elevat, dar și al fragilității umane în fața forței distrugătoare a războiului. Gheorghiu folosește această imagine pentru a crea o atmosferă vizuală, în care estetica durerii și a eroismului se împletesc într-un dans între lumină și întuneric, între viață și moarte. Totul e întuneric în străfundurile mării. E fascinantă descrierea acestor tineri, toți îndrăgostiți, care scriu scrisori de dragoste acasă la iubite, cu gândul că vor pieri în luptă pe fundul mării. E plastică descrierea unui tânăr aspirant care pe puntea ”Delfinului”, când pleacă din portul Constanța, se uită dacă iubita lui de la un bloc din Constanța are fereastra deschisă. Pentru autor, plecarea la război pe mare cu submarinul era un moment când 46 de ferestre ale mamelor, soțiilor și iubitelor se deschideau spre cei 46 de marinari tineri care mergeau la moarte.
În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, între 22 iunie 1941 și 3 iulie 1942, submarinul ”Delfinul” a efectuat nouă misiuni dure în Marea Neagră împotriva Uniunii Sovietice, alternativ sub comanda căpitanilor Constantin Costăchescu și Corneliu Lungu, acesta din urmă fiind în 1942 avansat lt. Comandor. În decursul acestor misiuni, ”Delfinul” a permis scufundarea distrugătorului ”Moscova” și scoaterea momentană din luptă a crucișătoarelor ”Harkov” și ”Voroșilov”, venite să atace Constanța, a torpilat în largul Crimeei o navă de transport militar (posibil cargoul Ural) și a suferit nenumărate atacuri din partea flotei și aviației sovietice, de care a reușit să scape fără pierderi umane, deși a fost ținta a sute de bombe și grenade submarine. Despre această misiune eroică a scris Virgil Gheorghiu, reușind un portret eroic al comandantului de numai 33 de ani, Constantin Costăchescu, care îi dă numai inițialele în carte, fiind război, iar cenzura nu permitea divulgarea numelui comandantului. Acesta era un cunoscut matematician al epocii și un credincios ortodox. De altfel, toți marinarii erau credincioși și superstițioși. Erau amplasate icoane peste tot în cabine și pe pereții submersibilului. Superstiția mergea până acolo că, atunci când șobolanii părăseau submarinul, marinarii nu mai doreau să plece în larg. Pentru aceste acțiuni eroice în luptă, descrise și de Virgil Gheorghiu, căpitanul Constantin Costăchescu a fost decorat mai târziu cu Ordinul Mihai Viteazul, clasa a III-a. Virgil Gheorghiu descrie scufundarea cu o torpilă a navei de aprovizionare cu muniție sovietică și bucuria marinarilor români pentru această victorie. Mândria lor este seducătoare. Rușii au încercat să se răzbune pe ”Delfinul”, urmărindu-l zile întregi cu distrugătoare și nave de război, cu avioane și vedete care aruncau grenade și bombe de adâncime. ”Delfinul” a trebuit să stea pe fundul mării la peste 80 de metri adâncime ca să scape de explozii. Zile întregi echipajul încordat a trăit în tensiune și liniște numărând peste 500 de bombe-lovituri asupra submarinului. În al doilea război mondial ”Delfinul” a fost spaima flotei sovietice pe marea neagră, iar agilitatea submarinului în luptă este descrisă în pagini memorabile de Virgil Gheorghiu.
Cartea capturează cu măiestrie atmosfera de pe submarin în cele mai vulnerabile momente: atacurile aeriene, lupta cu inamicul și sentimentul de claustrofobie care îi copleșește pe marinari. Ei sunt uniți în singurătate și răcere ca niște frați de cruce. Gheorghiu nu se limitează la descrierea tehnică, ci pătrunde adânc în sufletele celor aflați în misiune. Descrierile sunt intense, aproape palpabile, iar cititorul are sentimentul că stă alături de marinari în cabina îngustă, învăluit de miros de ulei, sudoare și sudoare umedă. Mucegaiul face parte din viața pe submarin, iar marinarii simt cum nava le absoarbe seva în adâncuri. Pe submarin spațiul îngust face viața insuportabilă, nu există dulapuri, iar marinarii dorm cu schimbul pe paturile insuficiente. Jumătate lucrează la cart, motoare, comandament, iar cealată jumătate doarme înghesuit. Gheorghiu descrie o scenă antologică cu cizmele, care nu are unde să le așeze pe pat, dar și cu ochelarii care nu are unde să-i pună când doarme, că nu e loc. Sunt probleme care numai pe sumbmarin le întâlnești și nu știi cum să le rezolvi. Una dintre scenele memorabile este descrierea momentului în care submarinul se pregătește pentru un atac: totul se face în tăcere, în șoapte, pentru a nu dezvălui poziția navei. În acea liniște încărcată de așteptare, Gheorghiu așază în cuvinte emoția, teama și hotărârea, făcând ca fiecare cititor să simtă pulsul inimii marinei și bătăile furtunoase ale propriului său suflet. Gheorghiu realizează adevărate portrete de marinari români hotărâți să-și dea viața în lupta cu sovieticii pentru țară și Rege. Ei sunt descriși plastic cu trăiri sufletești proprii și cu un curaj nebunesc când e vorba să lupte și să moară pentru patrie.
Stilul lui Gheorghiu este caracterizat printr-un echilibru subtil între realismul brutal și evocarea lirică. El este un ”străin” care vede și observă totul pe navă. Frica de maorte îl paralizează uneori, iar marinarii îl încurajează sau îl ignoră câteodată. Autorul îmbină descrieri tehnice și detaliate ale scenei de luptă cu reflecții filozofice și introspecții profunde ale personajelor. Scenele din buncăr sau din cabina submarinului sunt descrise cu o meticulozitate care conferă tensiune și o impresie de claustrofobie, iar dialogurile și gândurile personajelor exprimate în șoapte sau cu voce redusă dau o senzație de iminență, de pericol iminent. Gheorghiu contrastează brutalitatea acțiunii cu momente de sensibilitate poetică, conferind narațiunii o diminuare a nuanțelor, de la brutalitatea atacurilor, la reflecții asupra moralei și a destinului. În această manieră, el asigură un impact emoțional profund, făcând ca cititorul să pătrundă atât în esența luptelor, cât și în sufletul îngenuncheat și totuși dârz al marinariilor. Sunt fascinante descrierile mării când submarinul iese la suprafață noaptea sub clarul lunii, când totul devine argintiu, dar trebuie să coboare urgent la fund ca să nu fie văzuți de avioanele sovietice. Deși fumătorii înrăiți trebuie să aștepte pauza de țigară o dată la două-trei zile, când pot ieși la suprafață, atunci când plouă și picăturile lovesc marea și vântul le suflă țigările. Dușul sau mersul la baie este iar o problemă aproape de viață și de moarte. Mulți marinari erau să moară pe WC-ul de sub punte că nu au anunțat ofițerul de cart care a scufundat submarinul în timpul atacului. Cabina de duș este atât de mică, că marinarii umezesc prosopul și doar așa se pot spăla. Apa dulce e un lux în străfundurile mării sărate. Temele de suflet și experiențele personale ale lui Gheorghiu sunt învăluite într-o estetică a durerii și a speranței, asemănătoare cu stilul lui Albert Camus. Izbăvirea vine doar din dorința de victorie asupra inamicului. Autorul descrie cu detaliu fiecare clipă de disperare, de curaj și de frică a marinarilor, realizând o portretizare adesea brutală, dar, în același timp, atât de profund umană. Fiecare detaliu, fie el o icoană sau o cruciuliță, devine simbol al credinței și al dorinței de a rămâne uman în fața barbariei. Cartea devine o poezie viscerală, o reflecție subtilă asupra fragilității condiției umane, dar și a curajului de a prinde viață în cele mai întunecate momente. Gheorgiu surprinde ”semnul roșu” al curajului românesc anti-sovietic într-un submarin unde căldura devine insuportabilă uneori, iar alteori frigul e apocaliptic când se coboară în adâncuri. Doar prin unire și camaraderie se poate supraviețui și la victorie. Consider că această carte concurează cu succes reportajele de război ale lui Vasili Grossman sau Antony Beevor din epocă.
Cartea „Cu submarinul Delfinul la asediul Sevastopolului” nu este doar o relatare istorică a luptei maritime, ci și o profundă introspecție asupra naturii războiului și a sacrificiului românilor simpli împotriva URSS. Gheorghiu, prin stilul său poetic și evocator, reușește să transforme o poveste de luptă navală într-o poezie a curajului, a speranței și a fricii umane. Este o capodoperă literară ce combină realismul brutal cu simbolistica poetică, lăsând cititorul cu un sentiment de admirație și de melancolie profundă față de geniul uman, dar și față de fragilele condiții în care acesta trebuie să lupte românul pentru valorile supreme: țara, libertatea și onoarea. Întoarcerea spre țară după victoria românească de la Sevastopolul devenit ”roșu” de bombe îmbină bucuria victoriei cu dorul de țară și satisfacția împlinirii misiunii în numele Regelui. Cu bărbile până la piept, marinarii coboară din submarin în rada portului Constanța, fiind primiți de tot statul major al marinei cu aplauze și felicitări. Primul drum e la frizer și apoi la o masă caldă unde zicala marinărească se împlinește la plecare și întoarcere din sau spre lupta pe mare: ”Jos ancora, ridică paharul”. La plecare pe mare se strigă de marinari ”Jos paharul, sus ancora”, o formă de a arăta fragilitatea vieții imediate a marinarilor în vreme de război. În misiune lași toate bucuriile vieții deoparte, iar la întoarcere în port te bucuri imediat de toate deliciile. E bucuria de scurtă durată înainte de altă misiune a ”Delfinului”. Comandantul Costăchescu vrea să plece peste o săptămână să lupte cu rușii. Era nerăbdător să consfințească desrobirea Basarabiei. E lecția literară care ne-a lăsat-o moștenire Virgil Gheorghiu. Cartea este de manual școlar de limba și literatura română, o capodoperă ce reintră în istoria literaturii române la capitolul reportaje de război, pe prima pagină.
Ionuț Țene