Șerban Moescu face parte din acea generație de aur a liricii clujene de la începutul anilor ’90, când tineri poeți, îmbătați de zorii iluzorii ai libertății, au deschis calea unei noi exprimări stilistice neoavangardiste. La Casa de Cultură a Studenților, în celebrele cafenele Arizona, Croco sau în crâșmele Pescarul, Boema ori Zahana, poeții nouăzeciști scriau pe șervețele și, în declamații verbale rostite cu tărie, versuri care schimbau prozodia epocii. Cu discreția caracteristică unui suflet interiorizat, Șerban Moescu s-a integrat, în 1992, acestei pleiade de poeți fantastici: Ioan Pavel, Azap, Daniel Moșoiu, Adrian Mihai Bumb, Daniel Hoblea, Alexandru Hălmăgean, Flavia Teoc, Tudor Ștefan sau Horia Muntenuș.
Recent, poetul, ajuns de mai mulți ani pe meleaguri americane, ne oferă o surpriză livrescă printr-un nou volum de versuri, în stilul său caracteristic – alcalin. Volumul „Neptice. Scară în cer”, de Șerban Moescu, apărut la editura orădeană Theosis, în 2025, se construiește ca un itinerar spiritual coerent, iar unitatea lui este anticipată și susținută de prefața semnată de scriitorul Horia Muntenuș. Poetul urcă, cu o sensibilitate teandrică, într-un nou cer al poeziei române.
În „Cuvânt înainte”, Muntenuș subliniază filiația lirismului lui Moescu din ritmul interior al marilor poeți interbelici și remarcă faptul că autorul „nu e dator poeziei postmoderne”, alegând o „altă cale”: aceea a firescului, a inocenței și a autenticității trăirilor spirituale: „Voi sublinia că este foarte greu, dacă nu imposibil, să eviți adjectivele de elogiu pentru frumoasa poezie a lui Șerban Moescu. O poezie care îmi amintește de ritmul interior al lirismului marilor poeți români din perioada interbelică…”.
Această observație nu are doar rol encomiastic, ci fixează o cheie de lectură esențială: poezia din „Neptice” este o expresie lirică a verticalității, a gravității asumate și a dialogului neîntrerupt cu transcendența. Poetul se regăsește tainic în scara patristică. Poezia urcă sideral spre esențele asumate. Termenul „neptic” îl regăsim în Noul Testament, în Prima Epistolă Sobornicească a Sfântului Apostol Petru (5, 8), unde citim: „Fiți treji (nipsate, în limba greacă), privegheați. Potrivnicul vostru, diavolul, umblă, răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită.” Avem aici o viziune lirică originală, filocalică. De altfel, volumul este dedicat martirilor și mărturisitorilor din temnițele comuniste.
Volumul se impune ca o construcție lirică unitară, articulată în jurul unei viziuni spirituale coerente, în care poezia devine exercițiu de interiorizare și urcuș semantic. Cartea nu este o simplă culegere de texte lirice și metafore atomizate, ci un itinerar simbolic, o succesiune de trepte care justifică metafora axială a „scării”, imagine a ascensiunii interioare. Poetul leagă eul suprem de eul personal.
Tema timpului, prezentă încă din poemul „Anii. Ce fură”, configurează această perspectivă. Versurile „anii ce fură din noi tăcerea / să-i preschimbăm în rost” exprimă miza fundamentală a cărții: convertirea pierderii în sens. Timpul este resimțit ca eroziune, dar și ca șansă a transfigurării prin cuvânt, „trupul gornic al timpului în doi”, trecut „prin os” și „suit mai ’nalt”. Poetul construiește, cu ardoare potolită, o autobiografie lirică.
„de ziua mea s-a lipit gândul ca un abțibild
pe obrazul limpede al timpului. mi-am pus
obrazul pentru mine însumi,
l-am scos la mezat în piața clipelor care curg
îndelung,
precum lacrimile, când picură Dumnezeu.”
(De ziua mea. Gândul)
Gândul este, de altfel, liantul dintre eul individual și Ființă. Dimensiunea teologică este centrală, însă integrată organic, fără accente moralizatoare. Poetul sublimează credința. În „Doamne. Fiindcă-mi ești prieten”, adresarea directă — „Doamne, fiindcă-mi ești prieten (…) nu mă da prihană morții” — umanizează relația cu divinitatea, păstrând intensitatea sacrului. Invocații precum „scrie Tu în inimi sânge” conferă discursului o vibrație psalmică, iar cuvântul capătă valoare performativă, aspirând la transformare interioară, într-o cunoaștere metanoică.
Moartea este tratată într-o perspectivă pascală. În poemul dedicat părintelui Dumitru Stăniloae, repetiția „noi semănăm mai mult în moarte” produce un efect incantatoriu și sugerează o egalizare ontologică prin trecere. Moartea devine „o cale de-nviat aparte”, iar în „Înviere. Frângerea inimii”, mărturisirea „ai înviat în mine, Doamne” mută accentul pe experiența lăuntrică, pe arderea tăcerii „rostită în picioare”.
Stilistic, poezia lui Șerban Moescu se remarcă prin corporalizarea abstracțiunilor în metafore de efect: „aluatul inimii”, „lacrima lehuză”, „sângele gândului”. În „Strivesc. Timpului gând”, imaginea „strivesc în piept un înger înduplecat de vremuri” traduce conflictul spiritual printr-o metaforică intensă, aproape expresionistă. Metafizicul este trecut prin carne, una sedată de păcat, iar transcendența traversează materia, nu o anulează.
Poezia iubirii conjugale aduce o notă de tandrețe și echilibru. În „Scară în ceruri. Rugăciune”, versul „ne-ngropăm, mână-n mână, taina în Dumnezeu” sugerează comuniunea ca experiență sacramentală. În „Douăzeci și unu. Doi în unul”, repetiția „21 de șoapte”, „21 de rugi”, „21 de doruri” imprimă un ritm ritualic, transformând biografia în sărbătoare și rugă spre unirea cu Ființa.
Dimensiunea filială completează registrul confesiv. În „Tată. Ipostază”, „când mă gândesc la tine, o fac pomană, lacrima” transformă memoria într-un act liturgic, iar în „Luminație. De suflare”, imaginea „pașii-n rai, scumpe tată…” îmbină tandrețea cu speranța eshatologică. Poezia se vrea, la Moescu, o pregustare mântuitoare.
Formal, alternanța dintre versul ritmat și secvențele de vers liber reflectă tensiunea dintre rânduială și frământare. Imperativele din „Hai să vorbim despre trecere, suflet” — „hai să rupem tăcerea”, „hai să mergem de mână”, „hai să stăm în genunchi” — conferă poemului o structură de litanie, accentuând caracterul psalmic al volumului. Autorul preferă un stil iconic în dialogul cu eul teandric. Totul se întâmplă în interiorul care face legătura cu cerul.
„scriu rar, întors din mine-n mine
un peregrin în propria-mi viață
ce parcă numai nu se-nvață
cu gustul morții pus s-aline”
(Gândul. Dus în pribegie)
În ansamblu, „Neptice. Scară în cer” confirmă observațiile din prefață privind eleganța și autenticitatea autorului. Tonul este grav, dar reținut; confesiv, fără exhibiționism. Versul „aprind câte-o candelă la rugăciune / și așa mai tresar” sintetizează această estetică a discreției și a efortului constant. Volumul devine astfel un jurnal spiritual coerent, în care poezia este simultan exercițiu estetic, act de memorie și formă de rugăciune, iar „scara” — metafora unei necontenite înălțări interioare.
Subtitlul însuși — „Scară în cer” — trimite la o simbolistică ascensională care structurează întregul volum, de fapt la „Scara” lui Ioan Scărarul. Fiecare poem funcționează ca o treaptă într-un urcuș interior, iar timpul, prima mare temă a cărții, este perceput nu ca simplă succesiune, ci ca substanță existențială supusă transfigurării și îndumnezeirii.
Revenind la poemul inaugural, „Anii. Ce fură”, versurile „anii ce fură din noi tăcerea / să-i preschimbăm în rost” exprimă programatic intenția poetului: pierderea devine materie de sens. Timpul este „trupul gornic al timpului în doi”, iar cuvântul este „tras prin os” și „suit mai ’nalt”, imagine ce sugerează efortul aproape ascetic al rostirii. Asistăm la o candidă viziune, paradoxal telurică, asupra lumii, în care poetul subliniază importanța „pașilor profetului”, care ne leagă de axa lumii:
„descopăr imensitatea unei clipe
când împachetez ciorapi în ciorapi
constatând că orice așteptare
dă pașilor goi
un sens primordial”
(Univers. Goliciune)
Poetul Șerban Moescu construiește un stil originar, impregnat de miresme de tămâie filocalică, împărtășind un lirism inedit, de factură „neo-interbelică” — o poezie modernă cu upgradări postmoderne. Poetul este discret și nu vrea să revoluționeze limbajul liric și lumea; scrie doar pentru a le face mai translucide și mai aproape de esențe. În această „smerenie” stă, de fapt, forța expresivă a poetului Moescu în cadrul generației postdecembriste.
Ionuț Țene