Contele Aleksander Stadnicki a fost reputat avocat și istoric polonez și membru al Seimului de stat din Galiția, controlată de habsburgi în acea perioadă specifică romantismului literar. El a fost fiul istoricului, contele Antoni Stadnicki (1771–1836, proprietarul la Nowy Żmigród, și al lui Józefa, născută din familia de prinți Jabłonowski. Viitorul istoric a avut 3 frați: Kazimierz Piotr, Władysław (1810–1882) și Zygmunt (decedat în copilărie). În 1826 Aleksander Stadnicki a absolvit dreptul la Universitatea din Viena. Din 1838, a fost numit secretar suplimentar al guvernului în Guvernul Național din Liov. Printre magnați, contele a participat la Seimul de Stat în 1827 și din 1839. Și-a încheiat serviciul guvernamental în 1841 și s-a mutat la Trzcinica, unde s-a dedicate scrisului. În 1843, a apărut din nou în Parlamentul statului și a fost autorul proiectului de acordare a dreptului de proprietate asupra pământului utilizabil țăranilor și al goralilor. Mai târziu, în lucrările sale jurnalistice, a fost și un susținător al abolirii iobăgiei și un admirator al vieții tradiționale a valahilor gorali din Carpații Păduroși. Din 1848, începe să publică lucrările sale științifice despre, printre altele, așezările rurale de drept valah – Jus Valachicum , istoria orașelor din fostul Voievodat al Ruteniei și despre statutele lui Cazimir cel Mare. Istoricul polonez a perceput că Jus Valachicum reprezintă sintagma prin care este desemnat vechiul drept românesc care a fost în vigoare în ţările române până la mijlocul secolului XIX. El considera că a apărut cu mult înainte de cristalizarea puterii de stat şi s-a perpetuat prin formele de organizare socială şi judecătorească ale românilor, pornind de la „obiceiul bun şi bătrân” şi a „legilor bune şi drepte” aplicate „din bătrâni”, trecând prin juzi, cnezi, voievozi şi până la domni. Normele de drept ale românilor au avut la început un caracter cutumiar şi s-au impus chiar şi acolo unde ei s-au aflat sub stăpânire străină, adică în Polonia sau Imperiul habsburgic. În Transilvania mai ales, stăpânirea străină a fost nevoită să recunoască dreptul românesc valah al populaţiei autohtone, pe când în statele româneşti independente s-a putut dezvolta fără obstacole. Jus Valachicum a fost de fapt legea românească la valahii gorali până în secolul XVII/XVIII. Istoricul polonez a decedat pe 19 decembrie 1861 la Liov și a fost înmormântat la cimitirul Lychakiv, azi Ucraina. Contele a fost astfel primul istoric polonez din perioada romantică și modernă, în afara cronicarilor medievali, care a scris despre valahii gorali din Munții Tatra, cu acribie și într-o manieră științifică.
Problema satelor poloneze cu rădăcini valahe a fost tratată de conte, încă din 1848, atunci când publica, în primul tom al Bibliotecii Ossoliński, studiul „Despre așa-zisele sate valahe din nordul Carpaților”, pornind de la conscripţiile din anii 1552-1629, redactate în latină, şi care „consacră o secțiune separată tuturor satelor valahe (wołoskim) și impun un impozit separat coloniștilor lor („Item valachi agros colentes, vel in agris, quae dworzyszyszcsa dicuntur, sedentes per duos grossos solven” – „De asemenea, valahii care cultivă câmpurile, stând pe câmp, care se numesc zvorişteni, plătesc cu doi groşi”), în 1552 -1559. Ulterior, dările pe câmp cresc la 15 groşi, cele pe oi, la 20 groşi, tot atât plătind pentru vite. Dările către seniorul locurilor le plăteau valahii de două ori pe an, de Crăciun şi de Paşti, drept „colindă” („Qui quidem in-colae villae ejusdem ad scultetum cum strenna, alias z Koliathka bis in anno ire tenebuntur: semel pro festo Nativitatis Domini cum gallis et tortis, secundo pro festo Paschae, cum ovis et tortis” – „Într-adevăr, locuitorii aceluiași sat vor fi obligați să meargă la bucătăria seniorului, cu „colinda”, de două ori pe an: o dată, pentru sărbătoarea Naşterii Domnului, cu cocoși și capre, a doua oară, pentru sărbătoarea Paștelui, cu ouă şi capre”). Dările acestea mari, care tot sporeau în rândurile populaţiei valahe, explică, de fapt, de ce mulţi valahi sărăciţi şi mai ales ”zvorişteni”, „migrează spre răsărit”, adică spre nordul Moldovei, istoria consemnând, uneori, şi schimburi de fugari din ambele ţări (vezi Ion Drăgușanul, Urmașii lui Dragoș Voievod, Cluj-Napoca, 2024, pp. 71-72). Comunitatea valahilor gorali dar și a volohilor galițieni a fost într-o perpetuă mișcare datorită obiceiurilor pastorale și transhumanței, dar și a presiunilor mari prin taxele și impozitele impuse de regatul polonez și mai târziu de habsburgi, ceea ce a făcut ca numeorși gorali să se mute în Moldova, iar în urma insecurității și războaielor ruso-austro-turce românii să se refugieze în fostele teritorii poloneze. Pentru a-și păstra identitatea sub habsburgi, magnații polonezi au creat Fundația Institutului Național Ossolińskich, sau Ossolineum, care este una dintre cele mai importante și mai longevive instituții culturale din Polonia. La 1848 această bibliotecă academică s-a preocupat și de trecutul valahilor gorali, în concordanța cu specificul romantismului epocii.
Biblioteca a fost fondată în 1817 (cu acordul împăratului Francisc I) de bibliofilul și colecționarul Józef Maksymilian, contele Ossoliński (1748-1826). Contele a ales Liov ca sediu al Ossolineumului. În 1823, a semnat un acord cu colecționarul și patronul de artă, Henryk Prințul Lubomirski (1777-1850). În acest fel, în Ossolineum a fost înființat Muzeul Lubomirski, iar Ossoliński nu numai că a îmbogățit colecțiile fundației, ci și-a asigurat și finanțarea din moșiile aristocraților mai bogați. Biblioteca Națională Ossolineum este cea mai veche parte a Institutului Național. Principală sarcină a fost să colecteze și să multiplice bunurile culturale legate de Polonia prin administrarea unei biblioteci, publicarea propriei reviste științifice tipărite în propria tipografie și punerea la dispoziția publicului a lucrărilor colectate. În cadrul acestei biblioteci de renume în epocă, contele polonez s-a implicat în cercetarea și popularizarea valahilor gorali și a volohilor, ca parte a patrimoniului cultural polonez cu origini românești. De apreciat că Aleksander Stadnicki a fost primul istoric modern polonez care s-a preocupat științific de viața valahilor gorali și de originea, precum și de obiceiurile pastorale și juridice specifice arcului carpatic. El a pus bazele cercetării științifice asupra valahilor gorali din Tatra, în că de la 1848
Ionuț Țene