În prima zi de cursuri din octombrie 1990, la Facultatea de Istorie, decanul de an ne-a prezentat nouă, bobocilor, regulile pe care trebuia să le urmăm ca studenți în mediul universitar. La un moment dat, ușa amfiteatrului s-a deschis și au intrat trei tineri cu părul foarte scurt. Am aflat că erau noii noștri colegi, care intraseră la facultate cu un an înainte, în 1989, în plin regim comunist, și acum sosiseră direct din unitatea militară, după ce își satisfăcuseră stagiul militar de nouă luni la TR. În fruntea lor era un tânăr cu fața imberbă și sfios. Era orădeanul Antonio Faur, cu care am avut o relație foarte bună pe parcursul facultății, deoarece era educat, prietenos și nu făcea parte din tinerii „rebeli” politic care doreau schimbările cu tot dinadinsul. Antonio Faur era fiul deja legendarului istoric bihorean și universitar Viorel Faur, o voce inconfundabilă a istoriografiei ardelene din acei ani. Era pe atunci senator PDSR și un om influent în Bihor. Țin minte că venea des la fiul său, Antonio, la Cluj ca să-l viziteze. L-am cunoscut ca pe un om afabil și empatic, cu voce calmă și părul alb, leonian. În discuțiile avute ne-am regăsit în idei și perspective istoriografice comune. Deși era fiu de universitar și senator, Antonio se purta modest, cu acea smerenie a oamenilor inteligenți. Locuia la cămin cu colegii, nu la gazdă. Nu știu de ce Antonio era izolat de unii colegi din facultate, care îmbrăcaseră moda politică radicală a timpului — mai mult decât „țărănistă” sau „liberală”. Poate de aceea am avut o relație apropiată de prietenie și comunicare de idei. Gândeam în multe privințe asemănător. Anii au trecut, facultatea și masteratul le-am terminat, iar Antonio s-a reîntors la Oradea, unde i s-au deschis porțile universitare ca o tradiție a familiei. Ironia sorții a făcut că, dacă în anul I Antonio se întorsese din armată, eu, după finalizarea masterului în relații internaționale, am fost trimis să-mi satisfac serviciul militar la… Oradea. La unitatea militară de antiaeriană, vizavi de universitatea orădeană, am fost vizitat de fostul meu coleg, care era profesor peste drum. M-am bucurat mult că mă căuta cineva în acel sistem cazon, greu de acceptat pentru un tânăr care tocmai terminase facultatea. Mai mult, m-a invitat și la el acasă, la masă, în zilele de weekend — fapt pe care l-am apreciat foarte mult, ca gest de bunăvoință al unui tânăr intelectual educat, dintr-o familie bună. A fost prezent și atunci când am depus jurământul militar în fața statuii lui Mihai Viteazul din centrul orașului, statuie mutată între timp din locul central. Știu că jurământul militar l-am depus împreună cu toată garnizoana Oradei, cu cei 800 de militari „pifani”, toți cu mănuși albe, pe 1 decembrie 1997. Discursul din partea autorităților locale a fost susținut de istoricul, universitarul și senatorul Viorel Faur, tatăl colegului meu. Am rămas cu amintiri frumoase despre Oradea „militară”. Și azi am nostalgii după acest oraș, în care am făcut instrucție cu tunurile îndreptate spre Budapesta. Mi-e dor să ies cu Antonio și colegii de armată la o bere pe o terasă din piața centrală a Orașului Nou. Sunt ani care nu se uită.
Antonio Viorel Faur este un istoric cu o carieră academică susținută azi la Universitatea din Oradea, cu o activitate editorială consistentă și implicare civic‑culturală notabilă. Faur și-a început pregătirea academică așa cum am menționat mai sus la Universitatea „Babeș–Bolyai” din Cluj‑Napoca, unde a obținut licența (1990–1995) și masterul (1995–1996) în domeniul istoriei, cu specializări în istoria universală, istoria României și relații internaționale. Parcursul profesional la Universitatea din Oradea a început în 1996 ca asistent universitar. Ulterior a avansat treptat: lector (PhD din 2001), conferențiar și, din 2009, profesor universitar A urmat un doctorat în istorie (1996–2001), susținut și apreciat Magna Cum Laude, sub coordonarea prof. Vasile Vese. Teza sa, intitulată „Raporturile militarilor sovietici cu populaţia şi administraţia din vestul României (1944–1945)”, tratează relațiile între forțele armate sovietice și comunitățile locale în tranziția postbelică, o temă relevantă pentru înțelegerea influențelor geopolitice și sociale din regiune. De-a lungul anilor a predat discipline precum ”Istoria contemporană”, ”Istoria României” și ”Relații internaționale”, îndrumând generații de studenți și coordonând activități de practică și cercetare pentru aceștia. Pe plan administrativ, Faur a îndeplinit funcții importante: secretar științific al Catedrei de Istorie, membru al consiliului facultății (din 2006), șef al Departamentului de Istorie (2008–2011) și membru în Senatul Universității din Oradea (2008–2011). Aceste roluri reflectă atât recunoașterea competențelor sale manageriale, cât și implicarea sa în dezvoltarea instituțională a facultății. Pe lângă activitatea didactică, Faur a fost activ în sfera editorială și publicistică — implicare care, implicit, susține diseminarea cercetărilor și formarea unei rețele științifice locale și regionale.
Parcursul profesional al lui Antonio Faur arată și un angajament editorial puternic în comunitatea științifică locală și regională. Este redactor‑șef al unor publicații universitare și locale (The Annals of the University of Oradea, History‑Archaeology Series; Cetatea Bihariei), director al revistei ”Cele trei Crișuri” și secretar științific la ”Revista bihoreană de istorie”. De asemenea, a făcut parte din consilii editoriale precum ”Eurolimes”, revista Institutului de Studii Euroregionale. Este totodată fondator și director al unor inițiative culturale, Faur a constituit în 2011 Centrul de Cercetare „Eva Heyman” pentru istoria evreilor, activ în cadrul facultății — inițiativă deosebit de importantă pentru cercetarea memoriei evreiești locale și regionale și pentru educația publică privind Holocaustul și patrimoniul comunităților evreiești din România. Pe lângă activitatea academică, Faur s-a implicat cu entuziasm și în viața culturală locală: este membru fondator (din 2006) și președinte executiv al Asociației Culturale „Crișana”, colaborator în Societatea de Științe Istorice — filiala Bihor, și participant activ în evenimente, proiecte și publicații regionale. Aceste funcții reflectă rolul său de mediator între mediul universitar și comunitatea largă, promovând istoria locală și cooperarea între instituții.
Antonio Faur s‑a impus în istoriografia românească contemporană printr‑o producție științifică atent documentată și prin demersuri editoriale și instituționale care au reanimat cercetarea memoriei regionale. Volumele sale, publicate de‑a lungul a două decenii, nu sunt doar contribuții punctuale la studiul unor episoade istorice locale, ci repere epistemologice pentru înțelegerea transformărilor politice, sociale și culturale din zona Crișanei și din nord‑vestul României în anii 1918–1950. Merită amintite câteva lucrări publicate de istoricul bihorean: ”Ștefan Popescu — liderul grupului de rezistență anticomunistă din sudul Bihorului: 1946–1950” (2007). Această lucrare recondiționează memoria rezistenței anticomuniste locale printr‑o monografie centrată pe figura lui Ștefan Popescu și pe mișcarea de opoziție armată din sudul Bihorului. Faur pleacă de la o combinație de arhive locale, documente de securitate și mărturii orale pentru a reconstrui o istorie a rezistenței; ”Destinul tragic al românilor basarabeni și bucovineni aflați pe teritoriul Bihorului: 1944–1945 — documente” (1998). Volumul este dedicat destinului românilor din Basarabia și Bucovina aflați în Bihor în anii 1944–1945 și oferă surse esențiale pentru studierea fluxurilor de populație, problemelor administrative și interacțiunilor interetnice în contextul sfârșitului celui de‑al doilea război mondial; ”Manifestări ale spiritului revizionist în județele din nord‑vestul Transilvaniei: 1944–1945 — studiu și documente” (2003). Revizionismul teritorial maghiar, resimțit intens în 1944–1945, este tratat de Faur cu rigurozitate analitică și înțelegere exhaustivă a fenomenului. Volumul combină interpretarea istoriografică cu colecția de documente care probează existența și formele manifestărilor revizioniste la nivel județean; ”Documente diplomatice franceze cu privire la Transilvania, 1944–1946” (2007) este o carte reflectă orientarea lui Faur spre surse externe și dimensiunea internațională a problemelor regionale. ”Centenarul declarației de autodeterminare națională a românilor din Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș” (2018) reprezintă o lucrare prin care Faur revine asupra momentului 1918, evaluând și comemorând semnificațiile regionale ale declarației de autodeterminare. Ceea ce leagă aceste lucrări este metoda comprhensivă a lui Faur: o combinație de muncă arhivistică riguroasă, punere în context socio‑politic și preocupare pentru relevarea memoriei locale în raport cu problematici naționale sau internaționale.
Volumul ”Situația evreilor din Europa Centrală la sfârșitul celui de‑al Doilea Război Mondial” (1944–1945), coordonat de Antonio Faur și Ladislau Gyémánt (Editura Universității din Oradea, 2011), reunește comunicările și documentele unei conferințe internaționale și oferă o sinteză locală și comparativă asupra tranziției dintre ororile Holocaustului și tentativele de revenire la normalitate. Cartea combină studii regionale (Oradea, Cluj, Alba Iulia), analize naționale (Ungaria, Polonia, Slovacia, Voivodina) și materiale arhivistice inedite (jurnale, chestionare CME 1946, corespondență diplomatică), conturând atât mecanismele exterminării, cât și strategiile de supraviețuire și reconstrucție. Prima parte documentează procesul organizat al ghetoizării și deportărilor — la nivel local (ex.: ghetoul orădean, descris prin jurnale precum cel al Evei Heyman), administrativ şi logistic (rolul autorităților maghiare, colaborarea nazistă, selecțiile la Auschwitz) — și consecințele directe: pierderi de populație masive, traume fizice și psihice, distrugerea rețelelor economice și culturale. Studiile regionale oferă detalii cruciale despre cum s‑au pus în practică ordinele de la centru și despre experiența cotidiană din ghetouri și trenuri, completează memoria prin surse locale și mărturii. Volumul scoate în evidență şi rețelele de salvare: filierele clandestine care treceau evrei din Ungaria în România (primăvara‑vara 1944), implicând diplomați, grănicieri, feroviari și țărani; inițiative diplomatice și intervenții ale Crucii Roșii; acțiuni comunitare coordonate de lideri ca Wilhelm Filderman și Alexandru Șafran. Aceste demersuri au salvat mii de vieți și arată dinamica solidarității în contexte extreme. O direcție importantă a volumului este analiza imediatului postbelic: repatrierea deportaților, reconstituirea instituțiilor comunitare, eforturile de asistență (Joint Distribution Committee, ORT, OSE), problemele sanitare și sociale ale supraviețuitorilor, restituirea bunurilor și contestarea proprietății. Ancheta Congresului Mondial Evreiesc (CME) din 1946. Cartea îmbogățește cunoașterea tragediei dar și a strategiilor de supraviețuire, insistând pe importanța studiilor micro‑istorice pentru înțelegerea fenomenelor de scară largă. Volumul oferă o imagine complexă și nuanțată a sfârșitului de război în Europa Centrală — o perioadă a rupturilor și a tentativei de reconstrucție. Este o resursă esențială pentru istorici și contribuie decisiv la păstrarea memoriei colective și la aprofundarea înțelegerii modului în care victimele, comunitățile și instituțiile au răspuns catastrofei. Cărțile lui Antonio Faur reprezintă repere valoroase pentru istoriografia românească contemporană. Prin monografii, colecții de documente și studii tematice, el a contribuit la conturarea unei imagini mai complete a tranzițiilor postbelice, a conflictelor de memorie și a dinamicii politice regionale. Importanța lucrărilor sale stă nu doar în descoperirea de noi surse, ci în modul în care aceste surse sunt integrate într‑o narațiune științifică coerentă, care ajută la înțelegerea atât a evenimentelor, cât și a memoriilor colective care le urmează.
Parcursul profesional al lui Faur a fost recunoscut de-a lungul anilor prin mai multe distincții: ”Diploma de Excelență pentru activitate didactică și de cercetare” (2008), Diploma emisă de Ministerul Culturii și Patrimoniului Național (5 februarie 2010), Diploma „2000 Outstanding Intellectuals of the 21st Century” (2013) și Medalia de Onoare „Prieten al Comunității Evreiești din România” (30 mai 2014). Aceste premii atestă recunoașterea contribuțiilor sale la educație, cercetare și la promovarea dialogului inter-comunitar. Profilul profesional al lui Antonio Faur corespunde celui al unui academician, deși nu este încă unul: cercetător cu expertiză în istoria contemporană, profesor dedicat, editor activ și actor civic‑cultural angajat. Prin activitățile sale academice și culturale, Faur contribuie la consolidarea studiilor istorice regionale și la promovarea memoriei colective, cu efecte vizibile în mediul universitar și în comunitatea locală. Istrociul orădean s‑a specializat în istoria locală și regională, cu implicații naționale și transnaționale. Este istoricul care „sfințește” științific locul în care trăiește și creează. Faur e un istoric de referință al Bihorului de azi. Opera sa, scrisă cu acribie și cu un avânt stilistic temperat, reprezintă un reper al scrisului istoric din Ardeal.
Ionuț Țene