Gabriel Moisa a fost colegul meu în toți cei cinci ani de facultate la Cluj-Napoca. Era originar din Oradea, ca și Antonio Faur, doar că eu cu el nu am avut o relație apropiată de prietenie. Era un personaj distant, introvertit, dar harnic la învățătură. Părul său spre alb îl făcea pentru noi atunci parcă mai în vârstă decât era. Seriozitatea și echilibrul lui l-au ajutat în cariera sa academică de mai târziu. Nu țin minte să fi fost implicat în chefuri, scandaluri studențești sau să iasă cu ceva în evidență. Stilul său retras și atitudinea muncitoare cred că au atras atenția mai-marilor istoriografiei române de atunci.
Prof. univ. dr. habil. Gabriel Moisa s-a născut pe 13 ianuarie 1970. Este un istoric cu o carieră universitară și muzeală solidă, activ în special în domeniul istoriei contemporane a României, al istoriografiei și al comunităților istorice românești din jurul granițelor. Are abilități de a scrie istorie transfrontalieră. A absolvit și a obținut doctoratul la Universitatea Babeș‑Bolyai din Cluj‑Napoca. Titlul de doctor habilitat l‑a obținut în 2015. Din 1995 activează în învățământul superior. A parcurs treptele didactice la Universitatea din Oradea — lector, conferențiar, profesor universitar — și a deținut funcții administrative importante: director de departament, prodecan și, din 2020, decan al Facultății de Istorie, Relații Internaționale, Științe Politice și Științele Comunicării. Este implicat în coordonarea doctoratelor, în comisii de examene și în alte comisii științifice. Paralel cu activitatea universitară, Moisa a lucrat cu cumul la Muzeul Țării Crișurilor din Oradea — ca muzeograf, adjunct de secție și manager. A coordonat proiecte locale și contracte de cercetare (de ex. Istoria Bihorului, Manual de istorie a orașului Oradea — 2017) și a condus numeroase contracte cu Consiliul Județean Bihor și Primăria Oradea.
A participat la proiecte naționale CNCSIS, având roluri de director sau membru de proiect, și s‑a implicat în programe de formare doctorală. Este activ editorial — director sau membru în comitete/redacții la reviste precum ”Analele Universității din Oradea. Istorie‑Arheologie” și ”Crișia”. A organizat și coordonat numeroase conferințe naționale și internaționale. Moisa a participat frecvent la mobilități Erasmus (Padova, Ca’ Foscari, Amiens, Coimbra etc.) și la programe de predare internaționale, consolidând colaborări academice europene. A primit distincții naționale și internaționale pentru activitatea științifică și culturală (diplome din partea Academiei Române, a Ministerului Culturii din Republica Moldova, premii pentru diversitate culturală, distincția Profesor BOLOGNA). Pe lângă activitatea științifică și managerială, indică abilități organizatorice, capacitate de lucru în echipă, competențe IT de bază (MS Office) și implicare în activități educaționale (școli de vară, coordonare de lucrări de licență și disertații — peste 60 coordonate). Studiile la Budapesta l-au ajutat în propensiunea sa academică multiculturală și multiconfesională.
Cercetările lui Moisa explorează, în principal, dinamica ideologică a scrisului istoric în regimul comunist, rezistențele sociale din vestul României la începutul dictaturii și istoria comunităților românești din Ungaria. Aceste teme reies atât din sinteza tezei de abilitare, cât și din seria de volume și studii publicate. Printre lucrările semnificative care conturează contribuția sa științifică se numără: ”Colectivizare, rezistență și represiune în vestul României, 1948–1951” (Oradea, 1999); ”Istorie și propagandă istorică în România 1945–1989” (2002); ”Istoria Transilvaniei în istoriografia românească 1965–1989” (Cluj‑Napoca, 2003); ”Istoria orașului Oradea” (2007); ”Direcții și tendințe în istoriografia românească 1989–2006” (Oradea, 2007); ”History, Ideology and Politics in Communist Romania 1948–1989” (Budapesta, 2012); sinteza în română ”Clio în zodia ideologizării” (2013); ”Structuri anticomuniste din vestul României. Grupul Adrian Mihuț” (2012); ”Cultura și istoria românilor din Ungaria” (Academia Română, Centrul de Studii Transilvane, 2013). Moisa a coordonat și coeditat volume colective rezultate din conferințe pe teme de istoriografie și istorie regional cu Sorin Șipoș și alți istorici orădeni, precum ”Statutul istoriei și al istoricilor în contemporaneitate” (2013) și ”From Periphery to Centre. The Image of Europe at the Eastern Border of Europe” (2014). A fost implicat activ în organizarea conferințelor naționale și internaționale dedicate statutului istoriei, identităților naționale și problemelor românilor din afara granițelor. Are un profil academic bine conturat.
În cartea sa ”Colectivizare, rezistență și represiune în vestul României” (1948–1951): o reconstituire documentară a unei tragedii rurale”, apărută în 1999 la Ed. Mega, Gabriel Moisa și‑a evidențiat abilitățile de istoric, doctor în istorie și metodologia de lucru. Este lucrarea de început care l‑a consacrat ca istoric și i‑a oferit identitatea profesională. Prin acest volum corect recenzat de Corneliu Crăciun în ”Crișia” (2004), Moisa oferă o analiză bine documentată a procesului de colectivizare și a rezistenței țărănești în vestul României între 1948 și 1951. Lucrarea combină o sinteză interpretativă cu trimiterea la documente de arhivă inedite, readuse în circuitul științific și public. Autorul plasează evenimentele într‑un cadru mai larg: preluarea puterii de către comuniști, reforma agrară postbelică și Decretul nr. 83 — instrumente prin care statul comunist a intensificat exproprierile și controlul asupra agriculturii. Scopul principal al studiului este readucerea în atenție a manifestațiilor țărănești și a represiunii în județele din vestul Transilvaniei, cu precădere Bihor, unde mișcările și urmele documentare sunt deosebit de consistente. Baza documentară provine din investigații în Arhivele Naționale Bihor și în arhivele Serviciului Român de Informații. Autorul publică, ca anexe, documente reprezentative, între care un „Studiu informativ” privind acțiunile contrarevoluționare din Bihor–Arad și o Notă a Direcțiunii Generale a Securității Statului din 21 august 1951. Cercetarea de teren a avut loc în perioada 18 iulie–6 august 1951 în localități din Bihor, Arad, Baia Mare, Suceava și Sibiu. Moisa explică revoltele țărănești din vara anului 1949 prin cauze economice și sociale reale: sarcini financiare și materiale insuportabile pentru gospodăriile țărănești (plăți pentru muncile agricole, treierat, cote mari impuse statului) și degradarea nivelului de trai după război. Autorul contrazice explicațiile oficiale care atribuiau totul „acțiunilor chiaburești” și arată rolul ambivalent al grupurilor de rezistență anticomunistă, care au influențat declanșarea și coordonarea unor proteste. În zona Bihor–Arad, Securitatea consemna existența unor grupuri anticomuniste: „Organizația România Independentă” (centru Oradea), „Vlad Țepeș II” (condusă de avocatul Constantin Militaru) și o grupare condusă de Alexandru Curta în masivele Codru‑Moma și Bihor. Autorul le atribuie un rol semnificativ în propagarea și organizarea mișcărilor țărănești. Anexele și extrasele documentare publicate de autor ilustrează duritatea practicilor comuniste și amploarea manifestațiilor, precum și procedurile represive: dislocări de persoane, anchete ale Securității și intervenții ale miliției. Publicarea acestor documente, în mare parte inedite, reprezintă aportul cel mai concret al volumului la istoriografia colectivizării. Prefațatorul Mihai D. Drecin consideră volumul „o cărămidă” la baza unei viitoare sinteze privind colectivizarea. Lucrarea este apreciată pentru combinarea analizei cu ilustrarea documentară și pentru faptul că reintroduce în circuitul public și științific materiale importante pentru înțelegerea experienței rurale postbelice. Studiul lui Gabriel Moisa reușește să redea, prin documente și analiză, un episod dramatic al istoriei rurale românești, oferind atât explicații cauzale pentru revoltele țărănești, cât și probe ale metodelor represive întreprinse de regimul totalitar. Lucrarea este un instrument util pentru continuarea cercetărilor asupra colectivizării și a rezistenței anticomuniste în mediul rural. Din păcate azi subiectul este ocultat de istoriografia oficială, care prefer alte teme bine stipendiate despre minorități.
Istoricul Moisa a fost criticat de presa locală acum câțiva ani pentru colaborarea cu admninistrația locală, doar că a adăpostit ”în umbră” busturile a 28 de personalități române care au fost eliminate din spațiul public de către primarul de atunci Ilie Bolojan. Scandalul s-a închis repede. Azi, istoricul Gabriel Moisa este o figură vizibilă în peisajul istoric și cultural din nord‑vestul României, a cărei activitate îmbină cercetarea academică, muzeografia, organizarea științifică și managementul instituțional, având vizibilitate atât locală, cât și internațională. Nu a excelat prin lucrări majore de sinteză, dar hărnicia și robustețea metodologică i-au deschis ușile carierei istoriografice, iar studiile și cărțile sale sunt deja de referință în istoriografia locală și regională a Bihorului. Stilul său excesiv pozitivist îngreunează puțin lectura. Dincolo de acribie, Gabriel Moisa este un istoric care a crescut la umbra marilor istorici bihoreni Mihail Drecin, Sorin Șipoș și Viorel Faur. Încă mai are vârsta necesară pentru a-i întrece cu lucrări noi, cuprinzătoare și, mai ales, de sinteză. Cred că nu va fi unul dintre acei istorici a căror funcție managerială umbrește opera istoriografică. Deocamdată, ne-a convins că nu este așa; cărțile sale și dragostea sa pentru documente sper să ne convingă și pe viitor.
Ionuț Țene