În copilărie, citeam cu plăcere din biblioteca tatălui meu poemul „Demonul” de Mihail Lermontov, o epopee romantică publicată de Editura de Stat spre sfârșitul anilor 1950. Era o operă romantică vibrantă ce m-a influențat profund și în care am regăsit asemănări cu „Luceafărul” lui Mihai Eminescu. Recent, am urmărit pe site-ul „Caravana rusă”, un excelent film biografic, realizat în stil documentar, așa cum știu regizorii ruși să facă. Atunci am înțeles mai bine, urmărind filmul, o sinteză între documentar și film artistic despre „Demonul” lui Mihail Lermontov. Filmul „Lermontov” este o biografie realizată în manieră documentară, regizată de Maxim Bespaliy, cu Vladimir Ablogin în rolul principal și imagini superbe din Munții Caucaz. Filmul este construit tematic, clasic, dar, prin imagini și joc artistic, are chiar o tentă postmodernă. Surprinde drama poetului, a cărui mamă a murit când el era mic, iar tatăl l-a părăsit în urma unei dispute cu soacra. Viitorul poet a fost crescut de bunică, ce avea obsesia ca nepotul să nu pățească nimic. Cocoloșit și însingurat de timpuriu, Lermontov a suferit din lipsa dragostei materne și paterne. Poate de aici s-a născut revolta împotriva lumii, a statului rus și a țarului, mai ales că a avut și iubiri neîmplinite. A părăsit facultatea pentru a intra la o școală de ofițeri în garda imperială. Aici se regăsește ca în romanul său mai târziu, „Un erou al timpului nostru”: drama tinerilor ruși dezrădăcinați, care-și caută sensul prin lupta armată și viața plictisitoare de cazarmă.
În scurta sa viață, tânărul Lermontov a fost un dușman declarat al țarismului, al asupririi și nedreptății, întreaga sa operă fiind un rechizitoriu aspru și necruțător la adresa celor din jurul tronului, a celor privilegiați ocrotiți de lege. A fost un admirator al decembriștilor, conspiratori ce doreau uciderea țarului. Biciuind cu versul său de oțel viciile societății contemporane și întocmirea ei strâmbă, propovăduind iubire și adevăr, Lermontov și-a afirmat concepția originală despre rolul poetului și al poeziei în societatea rusă coruptă. Prigoana celor huliți de poet pentru fărădelegile lor n-a întârziat să apară. Lermontov a luat drumul surghiunului, fiind trimis în Caucaz din ordinul țarului. A fost turnat de colegi sau tinere nobile naive. Aici poetul se regăsește ca viitorul subiect „Demonul” pe crestele sălbatice, unde se luptă cu triburile turanice. Interesant că nu s-a comparat cu ”Prometeu înlănțuit” în Caucaz, cu cu ”îngerul căzut”. Peisajul sălbatic al naturii caucaziene îl întâlnim astfel în nenumărate poezii lirice, în poemele „Mțîri” și „Demonul”, în romanul „Un erou al timpului nostru”, constituind nu doar un cadru exterior, ci și o expresie a forței sale nestăvilite. În acest cadru, poetul își afirmă cu vigoare crezul estetic. În luptă cu turanicii locului, Lermontov este medaliat pentru curajul său aproape nebunesc.
Prin poezia „Poetul” din 1838, Lermontov transmite mesajul major al artistului-cetățean, care odinioară, cu ritmul vânjos al vorbei sale, putea să-i îndemne pe ostași la luptă, spre deosebire de poetul pasiv care și-a uitat menirea: „Ai dat în schimb pe aur puterea ta de oțel, ce uimea odinioară omenirea”. Folosind simbolul pumnalului cu tăiș fidel și veșnic treaz, poetul este îndemnat să-și ducă în lume înalta solie. Dar această solie, cuvântul profetic al purtătorului de adevăr și dreptate, se lovește de fastul și spoiala veacului său lânced, iar revolta culminează în stigmatul societății mondene, parazitare. Poetul se vede înconjurat de o „…gloată cu fel de fel de inși, cu vorbe și zorzoane, deprinși cu lumea lor, cu muzică și dansuri și minciuni – predicatori sălbatici adesea încep să urle, sub masca unor oameni cuviincioși și buni.” (1 ianuarie 1840) De aici izvorăște spiritul său de negare, un dezacord dramatic cu mediul social al clasei dominante pe care o detesta, sugerându-i imaginea simbolică a profetului hulit, „lovit cu pietre și alungat de cei din preajma-mi, răi la fire, în ochii cărora citește doar patimă și răutate”. Atunci, scârbit, poetul-profet fuge de oameni în pustiu („Profetul”, 1841). Atitudinea de izolare, de evadare din minciuna și falsitatea societății privilegiate, nu are la Lermontov substanța intimistă a singurătății voite, căutate. Devine ateu sau cel puțin agnostic, fapt ce contribuie la „căderea” sa. Temperamentul său tumultuos, în maxima incandescență a pasiunii, se consumă într-un protest social fecundat de idealurile pozitive ale libertății, ale dreptății și egalității dintre oameni.
În ultimii ani ai vieții (1840-1841), conflictul dintre poet și despotismul țarist se ascute la maximum. Scârbit peste măsură în momentul plecării în al doilea surghiun – unde, ca și marele său predecesor, Pușkin, își va găsi moartea într-un duel absurd –, poetul este copleșit de amărăciune, luându-și rămas-bun de la acea „țară de robi și de stăpâni sătui” – Rusia țarului. Nefericirea sa în dragoste completează tabloul sumbru al vieții poetului însingurat. În grupul de fete în floare din jurul lui Lermontov se găseau și unele care n-au ezitat să se distreze, sucind capul candidului adolescent. Poetul a făcut cunoștință cu surorile Sușkov, Ekaterina și Elizaveta Alekseevna. Cea dintâi avea un palmares considerabil de succese în saloanele petersburgheze și moscovite, ceea ce n-o împiedica să accepte, în schimbul câtorva zâmbete, un nou adorator, fie el și imperb, dar docil, întotdeauna gata să presteze tot felul de servicii. Așa se face că i-a îngăduit lui Lermontov, care-și mai tocea coatele pe băncile pensionului universitar în timpul zilei, să o însoțească în fiecare seară la baluri și serate, unde avea misiunea de a-i păstra pălăria, umbreluța și mănușile în timpul dansului. În amintirile ei, E. A. Sușkova ne asigură că tânărul poet le pierdea cu regularitate! Regizorul filmului surprinde batjocura tinerelor nobile față de poetul naiv și destul de scăpătat, lucru ce contribuie la revolta sa prin însingurare.
În august 1830, Sușkova, urmată de un cortegiu de admiratori, printre care se afla și nelipsitul Lermontov, a vizitat o mănăstire de lângă Moscova. După cum ne relatează în amintirile ei, un cerșetor orb de pe treptele bisericii le-a spus, mulțumindu-le pentru pomană: „…de curând au mai fost pe aici niște cuconași, tot tineri ca voi, dar cam zănatici. Și-au bătut joc de mine, mi-au umplut talgerul cu pietre”. Aceste cuvinte l-ar fi tulburat peste măsură pe Lermontov. De îndată ce au poposit la un han din apropierea mănăstirii, s-ar fi retras într-un colț, unde a scris în grabă o poezie, pe care i-a înmânat-o apoi Sușkovei. Evocase în ea tragica figură a cerșetorului înșelat, pe care apoi îl compara cu sine: ”Iubirea ți-o cerșeam ca el, Cu lacrimi, deznădejdi cumplite, Și simțămintele, la fel, Au fost de tine amăgite”.
Protestul n-a stârnit niciun ecou în inima fetei ușuratice. Pentru ea, Lermontov era doar „un băiețandru stângaci de vreo 16 ani, cu ochi inteligenți și expresivi, cu nasul în vânt și cu un zâmbet usturător”, căruia îi spunea „Michel”, ca toată lumea, fără să-i cunoască măcar numele de familie. Poetul nu va uita umilințele îndurate și, câțiva ani mai târziu, va încerca să se răzbune printr-un poem fluviu – „Demonul”. Lermontov a început să lucreze la poem când avea în jur de 15 ani, dar l-a finalizat abia în timpul exilului său în Caucaz. A scris șase variante majore ale poemului, iar versiunea finală nu a fost publicată decât în 1842, după moartea sa. Trama poemului se petrece în Munții Caucaz. Începe cu protagonistul omonim rătăcind pe pământ, fără speranță și tulburat. El trăiește într-o izolare infinită, nemurirea și puterea sa nelimitată fiind o povară fără valoare. Apoi o zărește pe frumoasa prințesă Tamara dansând la nunta ei, iar din deșertul sufletului său izvorăște o emoție de nedescris. Demonul, acționând ca un tiran brutal și puternic, își distruge rivalul: la instigarea sa, niște tâlhari vin să distrugă nunta și să-l ucidă pe logodnicul Tamarei. Demonul o curtează pe Tamara, dar în el ea nu vede nici un demon, nici un înger, ci un suflet torturat. Mai întâi, ea îi cere tatălui ei să o trimită la o mănăstire, înțelegând că este chinuită de un spirit rău. În cele din urmă, ea cedează îmbrățișării lui, dar sărutul lui este fatal. Și, deși este dusă în Rai, Demonul este din nou lăsat „singur în tot universul, abandonat, fără dragoste sau speranță!…”
În ultimii ani ai vieții (1840-1841), conflictul dintre poet și despotismul țarist atinge apogeul. Lermontov este trimis din nou în surghiun în Caucaz, unde se află, de fapt, în exil. Atmosfera devine încărcată de tensiune, iar Lermontov, cu spiritul său rebel și intransigent, se află într-o stare de permanentă provocare. Ca și predecesorul său, Aleksandr Pușkin, moare în urma unui duel absurd, în vârstă de doar 27 de ani. Contextul duelului este unul complex, împletit cu rivalități personale și intrigi sociale. Adversarul său este ofițerul Nikolai Martynov, pe care Lermontov îl ironiza adesea. În seara dinaintea duelului, cei doi se află într-o companie, iar glumele lui Lermontov la adresa lui Martynov duc la o ceartă aprinsă. Martynov în costum cerchez, simțindu-se umilit, îl provoacă pe Lermontov la duel. Duelul are loc pe 15 iulie 1841, la poalele Muntelui Mashuk, lângă Piatigorsk. Condițiile sunt dure: distanța dintre adversari este mică, iar șansele de supraviețuire sunt minime. În timpul duelului, Lermontov nu trage, posibil ca un gest de sfidare sau de dispreț față de situație. Martynov trage și îl lovește pe Lermontov în piept. Poetul moare, iar moartea sa prematură șochează societatea rusă și reprezintă o pierdere imensă pentru literatura rusă.
Mihail Lermontov este lăsat de prietenii săi circa patru ore în ploaia rece a Caucazului în plin câmp pentru a merge după un doctor și ajutoare. În cele patru ore, dârdâind de frig și acoperit cu o manta militară, Lermontov a simțit cum îi se scurge viața în pământ și s-a gândit poate la „Demonul”. După patru ore este dus la cazarmă, dar moare imediat. De fapt, „Demonul” este chiar poetul Mihail Lermontov trădat în dragoste, părăsit de tată, cu mama moartă de boală când era copil. Lermontov s-a identificat nu numai literar cu „Demonul”, ci chiar sufletește ca și personaj în viață. S-a identificat cu „îngerul căzut” pentru că Dumnezeu nu l-ar fi iubit, răpindu-i mama când era copil și tata când era adolescent. Iubirile ratate ale lui Lermontov au contribuit la înstrăinarea poetului față de lume, iar tirania țaristă l-a îndepărtat de societate. Mihail Lermontov devine treptat „Demonul” din Caucaz, unde în înălțimile înghețate și clare râde în hohote „nemuritor și rece” ca Luceafărul eminescian. Poemul „Demonul” este de fapt despre Lermontov. E o autobiografie lirică. Abia acum, urmărind filmul biografic rusesc al lui Maxim Bespaliy, am înțeles că „Demonul” era poetul Lermontov, mort într-un duel prostesc ca și Pușkin. După moartea lui Pușkin, societatea rusă l-a considerat pe Lermontov noul poet național. Ucigașul Martynov a fost unealta „răului social” al autocrației ruse care l-a răpus pe poet în floarea vârstei. Să fi fost o conspirație a Ohranei? Fără dragoste, omul devine un „demon” în opinia lirică a lui Lermontov. Acesta este sensul poemului lui Lermontov, dar și al vieții chinuite a marelui poet rus. Lucru care m-a dus cu gândul nu numai la Eminescu, dar și la ultima propoziție din romanul lui Marin Preda: „dacă dragostea nu e, nimic nu e”. Fără dragoste, căderea este inevitabilă. Mă gândesc că asemănarea „Demonului” lui Lermontov cu „Luceafărul” lui Eminescu nu este întâmplătoare. Eminescu desigur a citit opera marelui poet rus. În subsidiar, „Demonul” lui Lermontov este o explicație emoționantă, lirică, despre ce înseamnă absența iubirii în viața omului. În epocă, moartea lui Lermontov a fost văzută de mulți ca un act de injustiție și o consecință a regimului opresiv, dar și ca o neînțelegere a poetului genial. Pierderea sa a fost deplânsă de intelectuali și de publicul larg, iar opera sa a continuat să inspire generații întregi până azi. Opera „Demonul” a rămas un memento mori al fiecărui „erou al timpurilor noastre”. Lipsa iubirii naște monștri.
Ionuț Țene