Despre istoria Clujului imediat după eliberarea de sub ocupația hortystă, la 11 octombrie 1944, s-a scris foarte puțin în istoriografia noastră. Avem doar câteva studii și articole disparate, iar subiectul apare în doar câteva cărți ale istoricilor clujeni. Și cam atât. Dintre istoricii care au abordat anul fatidic al comunizării orașului amintesc pe Virgil Țârău, specializat mai ales pe alegerile falsificate din județul Cluj din 1946, pe excelenta istorică Marcela Sălăgean, cu cartea fundamentală ”Transilvania în jocul de interese al marilor puteri (1940–1947)”, apărută la Cluj‑Napoca în 2013, Stelian Țurlea cu o carte despre Clujul anticomunist din acei ani și cărțile subsemnatului — ”Clujul universitar 1944–1948” și ”Manifestații studențești anticomuniste la Cluj, în 1946”. Spre surprinderea mea, mi-a căzut recent în mână o carte interesantă, intitulată ”Partidul Comunist din Cluj 1945. Documente”, scrisă de istoricul Artur Lakatos și apărută în seria „Documente. Istorie. Mărturii” a editurii clujene Argonaut. Lectura cărții mi‑a amintit de vremurile când cercetam arhivele clujene pe tema comunizării Clujului după cel de-al doilea război mondial. Multe dintre datele și informațiile oferite de Artur Lakatos le cunoșteam din cercetările mele. Mi-a plăcut faptul că autorul este imparțial în studiul introductiv și în selectarea documentelor prezentate. Adoptă stilul rece al pozitivismului german, care arată cititorului un oraș părăsit de administrația hortystă, ocupat de trupele sovietice și în care se înfiripă o administrație locală formată, mai ales, din comuniști locali de etnie maghiară, deși nici puținii români din structurile comuniste locale nu lipseau.
Din biroul de conducere al partidului comunist, șapte erau români și șase maghiari, restul fiind evrei și alte naționalități. Jordáky Lajos a fost liderul comuniștilor până la intrarea administrației românești după martie 1945, care l-a impus apoi pe Vasile Vaida. Documentele inserate în volum (70 la număr) provin, în marea lor majoritate, din Fondul Partidului Comunist Român, anii 1945–1946, aflat la Direcția Județeană a Arhivelor Naționale Cluj. Sunt documente ale ședințelor de celulă la nivel de întreprindere sau circumscripție orășenească: procese‑verbale de ședință, rapoarte de activitate, statistici, note informative etc. Volumul, așa cum subliniază și autorul, nu își propune o prezentare exhaustivă documentară, ci urmărește să ilustreze mai degrabă climatul politic, social, economic și cultural, preocupările oamenilor și complexitatea cotidianului de după război. Limba vorbită în oraș și în ședințele de partid era firesc maghiara, orașul aflându-se 4 ani sub ocupație hortystă. În studiul introductiv, autorul urmărește evoluția numerică a membrilor de partid, probleme privind structura organizației la nivel general și județean (structură etnică, raport de reprezentare rural respectiv urban, structură socială), problematica și activitatea celulelor de partid, problema prezenței și activității membrilor la ședințe, probleme de disciplină internă, precum și percepția membrilor partidului comunist cu privire la evenimentele de politică mondială ale vremii. Interesant este că, în haosul creat de retragerea administrației fascisto‑hortyste, puținii comuniști au preluat administrația locală, dar s‑au confruntat cu blocajul creat de ceilalți funcționari rămași și de vechii polițiști. Comuniștii locali, în genere maghiari, și‑au însușit „casele fasciștilor” fugiți la Budapesta, birourile administrative, dar și, paradoxal, case sau bunuri ale evreilor deportați de regimul Crucilor cu Săgeți. A fi antifascist și comunist devenise o „meserie” bănoasă și aducătoare de bunuri materiale pentru cei câțiva comuniști scăpați de prigoana hortystă într-un oraș devastat de război.
Fascinante sunt de lecturat procesele verbale ale ședințelor comuniștilor, care se plâng de blocajul datorat vechilor funcționari și polițiști, care nu puteau fi schimbați imediat, pentru că atunci comuniștii erau încă foarte puțini numeric. Totuși, îi dau dreptate istoricului Artur Lakatos că au fost mai mulți de 1.000 de comuniști în România; fiind un partid ilegal și persecutat, nu toți membrii erau recenzați, pentru a nu cădea în ghearele Siguranței. Clujul, între octombrie 1944 și martie 1945, era capitala unui ținut care nu avea încă un statut clar internațional: nici administrație românească, nici maghiară de stat. Chiar și după 6 martie 1945 umbra conferinței de pace de la Paris provoca tensiuni naționaliste în oraș. Puterea a fost preluată, în special, de puținii comuniști unguri scăpați de opresiune și de câțiva comuniști români. Forța comuniștilor locali provenea din Atelierele CFR, fabrica Dermata și Uzina Electrică; aici s‑au format celule de partid și gazete de perete comuniste. Toți citeau presa comunistă și organizau școli de agitatori. În general, de naționalitate maghiară, comuniștii acuzau șovinismul puținilor intelectuali români din oraș sau al unor ofițeri de jandarmerie români veniți după eliberare. Pentru comuniștii locali, cei mai mari dușmani erau imperialiștii englezi, care, potrivit lor, nu îi lăsau pe americani și sovietici să se înțeleagă. Anglia ar ”băga bățul prin gard” între SUA și URSS. Procesele‑verbale și notele locale se refereau la reacțiunea engleză care finanța și ațâța reacțiunea locală. Din documentele expuse de autor reiese că s‑a încercat, prin englezi și mai ales prin americani — odată cu venirea la Cluj a jurnalistului Reuben Markham — o alianță între „reacțiunea” maghiară și „reacțiunea” română, condusă de PNȚ și PNL, împotriva clasei muncitoare și a partidului comunist. Partidul comunist nu se numea încă ”român”, la Cluj deoarece avea încă un statut incert în acele luni de subordonare sub comandamentul sovietic. Din documente se poate reconstitui formarea, în octombrie 1944, a „poliției politice” comuniste din oraș, în cadrul poliției municipale. Componența era exclusiv maghiară, iar membrii se plângeau că erau persecutați de comisarii de poliție profesioniști care le blocau dosarele și arestările, invocând ilegalitatea acestora. Mai mult, polițiștii de partid erau înghesuiți în două camere cu geamuri sparte, în timp ce alte birouri beneficiau de spații mai mari și logistică mai bună. Se poate observa că a existat de la început o politică de blocare din partea vechilor funcționari și polițiști față de „poliția politică” înființată de comuniști, care era subfinanțată și sabotată. Sunt fapte istorice mai puțin cunoscute.
Abia după 13 martie 1945, odată cu introducerea administrației românești în urma ajungerii la putere a guvernului Petru Groza, comuniștii maghiari în ședințele operative cereau înscrierea mai multor români și ca ședințele să se desfășoare în limba română, deși comuniștii locali se plângeau de șovinismul unor șefi de poliție și jandarmerie aduși din Regat, care blocau activitatea comuniștilor maghiari. Se susținea că limba română este oficială, dar se poate vorbi și depune petiții și în limba maghiară. Se observă după martie 1945 o „românizare” a organizației locale comuniste, dar și plângeri ale unor comuniști maghiari față de aplicarea reformei agrare, care ar fi lovit mai mult latifundiarimea maghiară decât pe cea română. Păcat că autorul nu a surprins și venirea universității românești refugiate de la Sibiu la Cluj, pentru a analiza incidentele manifestațiilor anticomuniste, care au avut și un caracter interetnic. Doar vreo două documente fac referire, în subsidiar, la acel eveniment care a schimbat cursul istoriei anticomuniste în Ardealul de Nord. De remarcat din documentele expuse sunt sărăcia, lipsa lemnelor de foc, locuințele devastate, mizeria și lipsa logisticii administrative. Cartea lui Artur Lakatos este o contribuție necesară la deslușirea situației administrativ‑politice a unui teritoriu încă cu un statut incert internațional. Volumul se dovedește un instrument util pentru viitorii cercetători ai comunizării Ardealului de Nord imediat după octombrie 1944, când soldații români și ruși au intrat în oraș. Cartea scrisă în stil arhivistic mi‑a clarificat unele aspecte pe care le-am intuit în cercetarea mea din anii ’90 despre acei ani fascinanti și haotici ai unui Cluj care se scufunda într‑un etno‑comunism original, folosit ca instrument de control și presiune.
Ionuț Țene