Despre iertarea mântuitoare la Bartolomeu Anania în temnița comunistă

Iertarea este evanghelică și înseamnă un prim pas spre vindecarea sufletului chinuit de păcat. Despre puterea iertării au scris numeroși scriitori. Paulo Coleho spunea că „nu realizezi cât de puternic ești până nu experimentezi iertarea”, iar englezul Alexander Pope scria că „a greşi e omenesc, a ierta este dumnezeiesc”. Aceste expresii au devenit laitmotive în literatura universală. Pentru noi creștinii iertarea este noua lege testamentară lăsată moștenire de Iisus Hristos. Prin iertare și împăcarea cu sine se construiește noua lume de la Răstignire încoace. În vremea prigoanei comuniste exemplele de iertare a torționarilor sunt numeroase. Bestialitatea lumii este învinsă de iertare și iubire. Mă voi referi acum la iertarea lui Bartolomeu Anania acordată torționarilor săi comuniști. Arhiepiscopul și apoi mitropolitul Clujului a fost un exemplu al forței vindecătoare a iertării prin iubirea vrăjmașului. Este exemplu cum din cumplita subterană te poți ridica în palatul sinodal cu cârja episcopală, acordând iertarea celor care ți-au vrut răul ție și neamului românesc. De Bartolomeu Anania am auzit în adolescența mea de elev licean, ca scriitorul de teatru și de memorialistică. Citisem cu pasiune ”Rotonda plopilor aprinși” și deja mi-l imaginam pe călugăr stând la taifas cu Tudor Arghezi sau cu medicul prozator Victor Papillian. Eram student la facultatea de istorie a Universității Babeș-Bolyai, la începutul anilor `90, când cade ca un trăznet vestea morții arhiepiscopului Teofil Herineanu, fost preot greco-catolic trecut la ortodocși în 1948, și se zvonea pe la colțuri că va fi intronizat în vechea episcopie ștefaniană a Vadului, Feleacului și Clujului, scriitorul călugăr Valeriu Anania, retras ca preot undeva la o mănăstire din nordul Moldovei. Acolo își aștepta binemeritata pensie și liniștea. Așa că informația primită din presa locală că în urma ședinței Sfântului Sinod a fost numit Valeriu Anania ca arhiepiscop al eparhiei clujene nu ne-a mai fost așa mare mirarea. Ca studenți la facultatea de istorie știam că în 1946 călugărul medicinist Valeriu Anania fusese liderul manifestațiilor studențești anticomuniste și a grevei academice din mai 1946. Entuziasmul intronizării în 1993, ca arhiepiscop ortodox, a acestui oltean din Glăvile vâlcene, ce trecuse prin calvarul temnițelor comuniste, era de nedescris pentru studențimea clujeană. Era epoca regimului Iliescu când studenții protestau aproape zilnic pe diverse teme sociale și politice. Iar intronizarea unui fost student medicinist în scaunul eparhial, care și participase ca lider la o grevă studențească, ne făcea să ne simțim solidari. Și așteptările nu au fost înșelate de ierarh. Noi studenții de la istorie am reînființat Societatea studențească ”Petru Maior”, cea care în 1946 a condus protestele studențești anticomuniste. Profesorii Doru Radosav și Pompiliu Teodor au fost corifeii din umbră a înființării acestei societăți studențești. Primul președinte a fost studentul Valentin Orga, un tânăr istoric redutabil. Așa că nu întâmplător în toamna lui 1993 în sala Ion Mușlea a BCU Lucian Blaga, într-o sală arhiplină cu studenți și profesori, a fost invitat la o întrunire Valeriu Anania, acum arhiepiscopul Bartolomeu, fostul lider al protestelor din 1946 și al Societății studențești ”Petru Maior”. Bartolomeu Anania ne-a vorbit de idealurile generației anticomuniste de la 1946, despre protestele și greva academică de atunci, dar mai ales despre asaltul muncitorilor comuniști de la Dermata împotriva căminului studențesc ”Avram Iancu” din noaptea de 28/29 mai 1946. Bartolomeu Anania avea un talent de povestitor și predicator și ne-a transpus cu forța cuvântului imaginea luptei studenților români pentru democrație și împotriva comunismului în 1946. Ne-a prezentat și fațeta conflictului inter-etnic de atunci, pentru că muncitorii de la Dermata erau de origine maghiară, iar studenții universității clujene recent reîntoarse de la Sibiu erau români. Majoritatea liderilor partidului comunist din Clujul recent eliberat pe 11 octombrie 1944 erau de origine maghiară. Peste o oră a vorbit Bartolomeu Anania și niciun student din sală nu s-a mișcat. Absorbeam ideile ca un burete apa vie a cunoașterii. La final, în aplauzele studenților am fost binecuvântați de ierarh. Influența pentru mine a fost mare deoarece m-a convins să-mi fac licența pe tema ”Manifestații studențești anticomuniste la Cluj, în 1946”, sub coordonarea profesorului Marcel Știrban. După susținerea licenței am publicat teza sub forma de carte la editura locală Napoca Star. Lansarea am organizat-o în 1997 la sala de festivități a Casei de Cultură a Studenților, sub bagheta directorului, prof. Victor Bercea. La lansarea cărții au venit studenți și scriitori clujeni, sala fiind plină, când la un moment dat apare în veșmântul episcopal arhiepiscopul Bartolomeu Anania, spre surpriza tuturor celor prezenți. A participat la lansare ascultând răbdător pe ante-vorbitori, iar apoi a luat cuvântul lăudându-mi carte pe care o citise, datorită că editorul o trimisese-se după tipar la secretariatul eparhial fără să știu. Bartolomeu Anania mi-a lăudat conținutul lucrării și a spus că este scrisă corect istoric și bine documentat, adresându-mi și câteva cuvinte frumoase, lucru care m-a emoționat. În carte am spus că studentul medicinist, călugărul Valeriu Anania nu a fost președintele Societății studențești ”Petru Maior”, ci secretarul acesteia, fapt istoric care putea să deranjeze în ochii mei de student pe înaltul ierarh. Dar Bartolomeu Anania a apreciat cartea și m-a felicitat personal și validând cartea prin prezența la lansare. E adevărat că cel care s-a menținut cu fermitate pe poziții în ciuda presiunilor Siguranței și rectoratului pe timpul grevei academice a fost studentul Valeriu Anania, care a și fost exmatriculat atunci din facultate. După lansarea cărții am rămas în relații frumoase cu Bartolomeu Anania. De câte ori îi solicitam o întâlnire pentru un sfat de viață sau duhovnicesc mă primea cu o empatie nedisimulată. Împreună cu Bartolomeu Anania și primarul Gheorghe Funar am participat în luna mai 1996, ca organizator și angajat al primăriei la dezvelirea plăcii memoriale dedicate grevei studențești de pe Căminul Avram Iancu din 1946 și luptei studenților români pentru libertate. La eveniment a fost prezent și regretatul lider al rezistenței făgărășene Ion Gavrilă Ogoranu, pe care l-am cunoscut personal și am purtat o discuție ulterior despre cartea ”Brazii se frâng dar nu se îndoiesc”. Prin atitudinea verticală șî îmbrăcăminte Ogoranu părea un militar, un ostaș al lui Hristos. Bartolomeu Anania după ce a sfințit placa a vorbit despre eroismul studenților din 1946 de a rezista la comunizarea țării, un fenomen de cucerire a țării de către interese politice sovietice. Am apreciat legătura apropiată care se vedea din discuții dintre Anania și Ogoranu.

La împlinirea vârstei de 75 de ani, de sărbătoarea Bunei-Vestiri din anul 1996, am fost invitat la sărbătorirea zilei de naștere la secretariatul Arhiepiscopiei din Piața Avram Iancu. Pritre invitați l-am observat pe profesorul meu Pompiliu Teodor, care era liderul de facto al facultății de istorie, iubit dar și temut de către colegi sau studenți. La această aniversare IPS Bartolomeu Anania a citit o scrisoare de la Gheorghe Crăciun, fostul comandant de la penitenciarul Aiud și șeful reeducării din anii 1960 – 1964. În această scrisoare document colonelul Gheorghe Crăciun își cerea public iertare de la ierarh pentru ce a făcut la Aiud, mai ales în chestiunea reeducării, și pentru toate torturile aplicate deținuților politici în gulagul comunist. IPS Bartolomeu a citit rar și răspicat scrisoarea de iertare a fostului comandant, care-l felicita și pentru realizările sale ca ierarh. Am reținut expresia că ”voi (deținuții politic) ați avut dreptate”. Asistența a ascultat mută de uimire citirea scrisorii. La final, IPS Bartolomeu Anania a împăturat triumfător scrisoarea și a spus tare ca să audă toată lumea că-i acordă iertarea fostului comandant Gheorghe Crăciun. Știu că mulți foști deținuți din Cluj nu au fost de acord cu iertarea publică a lui ierarhului Anania asupra colonelului Gheorghe Crăciun. Mulți doreau ca el să plătească în fața legii pentru torturile și fărădelegile din închisorile comuniste. Anii au trecut iar întâlnirile cu Bartolomeu Anania au fost numeroase cu diferite ocazii culturale sau manifestări religioase. Pentru IPS Anania am mers în fiecare duminică la Liturghie din 1995 până în 2011 la catedrala ortodoxă, ca să-i ascult predicile vibrante și penetrante ce pur și simplu introducea sufletul ascultătorilor direct în metanoia. Și azi îi simt lipsa. Era un orator demn de Ioan Gură de Aur. Ca el nu cred că vom mai avea un astfel de mărturisitor al dreptei credințe. Cuvântul lui vibra aerul și stimula gândurile credincioșilor. Când am lucrat la teza mea de doctorat pe tema ”Clujul Universitar, 1944 – 1948” mergeam de multe ori la biroul de la Mitropolie al ierarhului, care a dorit să ridice în ierarhia eparhială orașul de pe Someș, prin ridicarea la un nou rang firesc și normal tot într-o zi de Buna-Vestire, dar în 2006. La cabinetul mitropolitului i-am întâlnit nu odată pe prof. Raul Volcinschi, un luptător cu arma în mână împotriva ceaușismului, dar și pe preotul Gheorghe Calciu Dumitreasa, trecut pe la experimentul Pitești și, mai târziu, a protestat împotriva dărâmării bisericilor de către Ceaușescu devenind celebru cu predicile sale ”Cele 7 cuvinte către tineri”, un îndemn de catehizare prin mărturisirea lui Hristos. Întâlnirea cu acești mărturisitori a fost tămăduitoare sufletește. De câte ori îi luam interviuri preasfinției sale în cabinet pentru teza mea de doctorat, la un moment dat îmi spunea ferm – ”- Închide reportofonul ca să-ți pot spune mai multe.” Și atunci mărturisirea începea. Îmi spunea lucruri tainice care nu trebuiau înregistrate. Erau adevăruri pe care le simți dar nu le rostești public despre viață, mântuire și Sfinții Închisorilor. Atunci mi-a spus cum în adolescență ca seminarist la București și membru al frăției de cruce școlare ”Mănunchiul de prieteni” a participat două veri cu entuziasm la construirea Bisericii Ortodoxe din centrul Drăgășanilor, orașul de lângă Glăvile natale. Aici cu tineri din organizația sa de tineret a participat prin muncă voluntară la înălțarea bisericii în stil bizantin, cu hramul ”Adormirea Maicii Domnului”. Cel puțin odată la această tabără de muncă voluntară din centrul orașului a participat și liderul mișcării legionare. S-a lucrat cot la cot pentru ridicarea bisericii ortodoxe. Bartolomeu Anania îmi spunea că îi considera pe martirii și mucenicii temnițelor comuniste sfinți ai închisorilor. Toți foștii deținuți politici aveau la el ușa deschisă, atât a cabinetului fizic, cât și poarta sufletului mare care-i primea, cu un sfat cald și un ajutor moral sau material. Bartolomeu îmi spunea mereu pe numele mic – Ionuț, tu trebuie să scrii despre cei care au pătimit în închisorilor. Este mărturisirea ta de istoric pentru adevăr! De atunci, cred că am reușit să-i urmez sfatul.

Tinerețea lui Anania a fost un drum al calvarului, o cruce purtată pentru Hristos. A făcut pușcărie și în vremea lui Antonescu și în perioada bolșevică, pentru ”vina” de a fi român patriot și creștin. Până să ajungă la închisoarea din Aiud, ieromonahul Bartolomeu Anania a fost încarcerat la închisoarea Uranus, de către miliția comunsită, unde a fost torturat şi anchetat, sub acuzaţia de legionar. „Acolo, mărturiseşte el, ţi se leapădă toate ifosele, de preot, de ofiţer, de profesor, de avocat sau inginer; acolo eşti un «reţinut» oarecare, a cărui identitate se află doar pe fişă şi în dosar”. Programul în celulă era greu de suportat; de dimineaţa de la cinci şi până seara la zece trebuia să stai în capul oaselor; singurele poziţii erau în picioare sau aşezat pe marginea patului; nu aveai voie să-ţi rezemi spatele de perete sau trupul pe un cot; noaptea trebuia să dormi cu faţa în sus, acoperit cu pătura numai până la subţiori, cu mâinile afară, fără să ai voie să te întorci la perete. Verificarea din cinci în cinci minute prin vizetă, metodă psihologică menită să te distrugă psihic şi să te descumpănească, i s-a părut tânărului ieromonah una din cele mai teribile torturi din închisorile comuniste. Iată cum descrie fenomenul: „Ochiul acesta apărea din cinci în cinci minute, uneori mai des, dar niciodată mai rar, ziua şi noaptea […], el te urmăreşte chiar şi atunci când nu se arată, te pătrunde, te furnică, îţi citeşte faţa, gesturile şi gândurile, îţi numără bătăile inimii […] spionul însă îţi creează iluzia că poţi fi şi singur, cu tine însuţi, un minut, două sau patru, pentru ca această iluzie să fie veşnic tăiată în bucăţi de întâlnirea cu ochiul, cu pupila aceea dilatată, fixă, din spatele uşii”. Anchetele lungi şi stresante constau în detalierea întregii vieţi, a relaţiilor cu diferite personalităţi culturale sau bisericeşti, dar, în special, se insista pe „calitatea de legionar, conştiinţa legionară şi scopurile legionare”, ca, în final, să se insiste mai mult pe legăturile ce le avea cu Patriarhul Justinian Marina, protectorul său. Timpul petrecut aici şi declaraţiile oferite anchetatorilor nu l-au scutit de tortură pe mult încercatul ieromonah. El descrie în cartea Memoriilor sale pedepsele care i s-au aplicat în beciul închisorii Uranus, în prezenţa şefilor de anchetă Enoiu şi König. Reproduc doar câteva fragmente din înfricoşătoarele şi groaznicele chinuri la care a fost supus: „Mi s-a poruncit să stau jos, pe podeaua de ciment […] să-mi las în jos pantalonii şi izmenele şi să- mi scot pantofii. Cu o funie mi s-au legat picioarele unul de altul, pe la glezne, cu alta mi s-au legat mâinile în faţă, apoi mi s-au petrecut genunchii printre ele, iar sub ei mi s-a vârât o rangă de fier. Doi inşi au ridicat ranga de capete şi m-au purtat mai întâi spre gura cuptorului (am simţit o arşiţă grozavă). […] Trupul mi se răsucise cu capul în jos, începeam să simt sângele în tâmple. Apropiindu-se, Enoiu mi-a pus o întrebare, ce ştiu eu despre banii pe care patriarhul îi are în băncile din străinătate. Nu ştiam nimic. La un semn, Brânzaru m-a trăsnit cu vâna de bou peste tălpi. Mi s-a cutremurat tot trupul de durere. Spune! a zis Enoiu. Nu ştiu, domnule, nimic! am răspuns. Au început loviturile, una după alta, date mai întâi de Brânzaru, din dreapta, apoi de celălalt, din stânga. Cel de al treilea ţinea de capătul funiei în aşa fel încât, cumpănit pe rangă, trupul să-mi stea cu capul cât mai jos şi tălpile în bătaia vergelelor. Îmi propusesem să fac toate eforturile posibile să nu plâng, să nu mă vaiet, să nu ţip, să nu urlu. Gemeam numai şi şopteam: Pentru păcatele mele! pentru păcatele mele!… Am leşinat. M-au trezit turnându-mi peste cap o găleată cu apă rece. Trupul îmi tremura tot. Enoiu s-a apropiat iarăşi şi m-a întrebat despre ce ştiu eu în legătură cu afacerile băneşti ale patriarhului pe şantierele de lucru ale Patriarhiei, tranzacţiile lui cu inginerii şi antreprenorii… Nu ştiam nimic, nici nu-l bănuisem pe patriarh. Brânzaru a prins a mă lovi cu altă vergea, peste dosul descoperit, şi probabil că m-a bătut până ce a ostenit, că de la un moment dat loviturile îmi veneau de la celălalt. Am leşinat iarăşi şi din nou m-au trezit cu apă. – Te-ai hotărât să spui? a strigat Enoiu. Brânzaru a revenit cu loviturile la tălpi, un timp, apoi tovarăşul lui mi-a aruncat o pânză udă peste fund şi m-a bătut de-mi plesnea pielea, pe urmă n-am mai simţit usturimea, dar mă dureau grozav încheieturile mâinilor, strânse de funie, unghiile fiecărei mâini se înfipseseră în cealaltă. Li s-a poruncit călăilor să schimbe vergelele; Brânzaru mă lovea puternic peste tălpi. La un moment dat am auzit vocea lui Enoiu: – Daţi-i la două ciocane!… O ploaie de lovituri, din amândouă părţile, ritmic, ca pe nicovala potcovăriei, s-a năpustit pe tălpile mele. Atunci am început să urlu, şi-mi era ruşine de mine, şi nu voiam să urlu, şi urlam în- grozitor – îmi dădeam bine seama – şi muşcam aerul şi simţeam nevoia să-mi înfig dinţii în ceva şi am nimerit, zvârcolindu-mă, piciorul celui ce ţinea de capătul funiei şi l-am muşcat de pantalon şi i-am auzit înjurătura, apoi am leşinat din nou. – Spui? a zis Enoiu. Şi nu aveam ce spune. Atunci mi-au pus pantofii în picioarele deja tumefiate, au luat răngi grele de fier şi m-au lovit cu ele peste tălpile pantofilor, şi durerea de acum era mult mai cumplită decât cele de dinainte: când îmi izbeau călcâiele simţeam lovitura în cap, scursă prin şira spinării, şi ostenisem urlând, şi-mi ziceam că mor. M-au lăsat. Din ce a urmat nu-mi mai aduc aminte decât că doi „caralii” mă duceau, orb, de subsuori pe scară şi eu încercam să merg şi pantofii nu-mi mai şedeau în picioare şi i-am pierdut pe trepte. M-au purtat pe sus, m-au zvârlit grămadă în mijlocul celulei şi au închis uşa binişor”. (Vasile Rojneac, Mitropolitul Bartolomeu Anania în închisorile comuniste – suferinţă şi demnitate, în Tabor, XII (2018), nr. 8, pp. 38-47).

Bartolomeu Anania și-a iertat torționarii, care, mai târziu, după 1993, când a ajuns arhiepiscop ortodox al Clujului, reprezentanții ai gardienilor de la Gherla au venit să-și ceară iertare. Mărturiile ierarhului sunt revelatoare pentru importanța vindecătoare a iertării. Este o lecție despre puterea iertării prin iubirea vindecătoare și mântuitoare: ”În 1958, am luat aşa, la repezeală, un cojocel, un pieptar de miel, de oaie, ca să-l am să-mi ţină cald. Şi acest cojocel era căptuşit, pe dinafară, cu o faţă de stofă foarte veche, pe care o aveam de mulţi ani, de la mănăstire. Aşa cum poartă călugării pieptarul acela. Deci, pe dedesubt, era cojocelul şi pe deasupra era această stofă foarte subţire şi mâncată de vreme, de culoare gri, foarte bine îmi amintesc. Ei bine, am pătruns cu ea în închisoare şi am rezistat la o seamă de percheziţii. Dar, la un moment dat, la Aiud, la o percheziţie – percheziţiile erau săptămânale şi erau înfiorătoare! Ieşeai afară din celulă, cu faţa la perete şi cu puţinele tale lucruri la picioare. Bineînţeles dezbrăcat în pielea goală, pentru că trebuia să fii controlat cu desăvârşire – gardianul, care o fi fost acela, o fi fost de faţă la Gherla sau nu, era numai prezumată prezenţa foştilor mei torţionari, pentru că, practic, nici ei n-aveau cum să mă cunoască pe mine, eu eram un număr din miile de numere, îmbrăcat în haine vărgate şi piele şi os. Şi nici eu n-aveam cum să-i recunosc, pentru că nu mi-am dat niciodată osteneala şi, pe de altă parte, atunci erau tineri, iar acum sunt oameni bătrâni. Ei bine, acela, care o fi fost, şi-a adus aminte de regulamentul penitenciarului, care prevedea că un deţinut nu are voie să poarte nimic căptuşit! Aceasta pentru securitate, să nu cumva să aibă bileţele, foi de hârtie ascunse între stofă şi căptuşeală. Şi zeghea aceea vărgată era fără căptuşeală, pantalonii fără căptuşeală, nimic, nimic nu avea voie să fie dublu. Şi gardianul şi-a adus aminte de această dispoziţie regulamentară şi a înjurat şi a apus: “Ia uite-l pe ăsta, mă, banditul ăsta ţine o haină căptuşită!” Şi a sfâşiat-o în două. Deci într-o parte era cojocul, şi-ntr-o parte era zdreanţa aceea, de stofă veche. Aicea intervine conştiinţa. Era la latitudinea lui să decidă. Admit că a trebuit să respecte regulamentul şi că s-a trezit în el conştiinţa datoriei. Dar ţinea absolut de judecata lui să hotărască, atunci, care este căptuşeală şi care nu-i căptuşeală! Normal era asta: stofa este căptuşeală şi obligatoriu trebuia să meargă la magazie (deci în bruma de bagaj pe care-l aveam, aşa era regulamentul, ce nu este permis să meargă în celulă nu se confiscă; merge la magazie, n-ai voie să te foloseşti de el) şi să-mi lase cojocul. El a hotărât că acel cojocel e căptuşeală şi mi-a lăsat zdreanţa! Şi de-aci, câte ierni am avut, nu mă întrebaţi cum am tremurat! Vedeţi dumneavoastră, aceasta este problema individului, adică a insului. Ne imaginăm doar ceea ce se va fi petrecut în ei mai târziu, poate după Revoluţie sau poate când vor fi mers la biserică, vor fi ascultat o predică, vor fi citit o carte (că acela despre care vă vorbesc n-a fost singurul, au fost cam 50-60 de asemenea inşi), ce s-o fi întâmplat în conştiinţa lor nu ştiu, totul s-a petrecut în câteva minute, cert este, important este că ei au simţit, deci şi-au creat conştiinţa vinovăţiei faţă de nişte semeni de-ai lor şi au simţit nevoia să-şi ceară iertare printr-un exponent al acestora, care s-a întâmplat să fiu eu. Putea să fie altul. Am fost eu, pentru că eram arhiepiscop, pentru că făcusem o slujbă, pentru că vizita mea fusese anunţată din timp şi anunţase chiar comandantul Penitenciarului Gherla, care, la rândul său, pe vremea aceea, fusese şi el comandantul unui lagăr în Delta Dunării şi există în Gherla un preot ortodox care a fost sub comanda lui (acuma-şi dau mâna şi aproape că-şi spun tu, dar amintirile rămân!). De aceea vreau să vă spun că important nu este faptul că le-am acordat iertarea în numele celor ca mine, ci că ei au simţit nevoia să o ceară. Or, în acest fel – şi nu e vorba numai de ortodoxie, e vorba de creştinism în general, pentru că are la bază Evanghelia, iar în Evanghelie avem aşa: “L-au întrebat ucenicii pe Iisus: «De câte ori, Învăţătorule, trebuie să ierte omul? De şaptezeci de ori?» Şi El a zis: «Nu de şaptezeci de ori, ci de şaptezeci de ori câte şapte!»” Ceea ce, practic, însemnează un număr infinit. Ierţi de câte ori poţi să ierţi. Dacă ierţi, ţi se iartă. “Şi ne iartă nouă greşalele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri.” Aceasta este condiţia înaltă pentru iertare. Este extrem de important. În viaţa creştină (…) nu te poţi apropia de Sfintele Taine, dacă mai întâi nu ţi-ai iertat duşmanii. Nu este greu, o ştiu din experienţă. Or, în ceea ce mă priveşte personal, eu nu i-am iertat doar ca exponent al creştinilor din fostele temniţe comuniste, ci personal. Adică – şi iertaţi-mă că vă fac această mărturisire – sigur am trecut şi eu, ca mai toţi dintre deţinuţi, prin camerele de tortură, din care ieşeai aproape zdrobit. Ieşeai aşa, o grămadă de carne sângerândă şi te uitai cum ţi se umflă totul pe tine. Şi în clipa aceea am început să mă rog. Adică în celulă, zvârlit acolo şi părăsit, am început să mă rog. Şi m-am pomenit că mă rog pentru ei, pentru cei care tocmai mă torturaseră. Şi atunci am avut o întrebare de conştiinţă şi m-am întrebat eu, pentru propria mea examinare: “Îi ierţi pentru că eşti călugăr şi pentru că credinţa şi religia şi biserica ta îţi ordonă să-i ierţi sau îi ierţi pentru că-i ierţi pur şi simplu?”. Nu vă imaginaţi ce bucurie imensă a zvâcnit în mine, în forul meu interior, în clipa în care mi-am răspuns: “Nu, îi iert pentru că îi iert. Necondiţionat, nu în funcţie de religia mea. Ci îi iert pentru că vreau să-i iert!” Şi, prin această iertare, toată durerea mea căpăta o încărcătură sacră, pentru care am pus-o în faţa lui Dumnezeu şi de care vorbesc uneori şi pe care nu vreau să o retrag, lăudându-mă cu ea. M-am socotit că, venind de la Dumnezeu, prin ei – erau nişte instrumente ale lui Dumnezeu, care a vrut El să-mi arate ceva prin toate acestea.” (Jurnalul national: Ultimul interviu publicat al Mitropolitului Bartolomeu Anania în România Literară, 2013). A ierta înseamnă a te elibera de povara păcatului. Anania a considerat în memoriile sale că a suferit datorită ”păcatelor sale”. A fost asumarea vindecătoare a călugărului Anania care știa și înțelegea sensul hristic al vieții. Iubirea și iertarea sunt medicamentele care înving păcatele și răutatea lumii. ”-Ionuț, de ce să-l duc în spate pe păcătos! Așa mi-a spus în una dintre întâlniri. Deși coborât în iadul subteranei comuniste, Anania a înțeles că ieșirea la Lumină vine doar prin tăria credinței și puterea vindecătoare a iertării și iubirii. Este testamentul metanoic al Sfinților Închisorilor lăsat moștenire poporului român și prin vrednicul de pomenire Bartolomeu Anania. În întâlnirile cu Bartolomeu Anania am simțit personalitatea puternică a ierarhului, a unui lider al BOR, poate cel mai important al vremii, dar și blândețea unui om trecut prin iadul torturilor și umilințelor închisorilor comuniste. În fața lui te simțeai ca în fața unei cărți deschise de istorie recentă a României. Simțeai trăirismul unei vieți dedicate lui Hristos care a dus până la capăt Crucea mântuitoare pentru semeni. A fost o bucurie și o onoare să fiu un fel de fiu duhovnicesc al lui Bartolomeu Anania, care de câte ori cu diverse prilejuri ne întâlneam mă recunoștea, mă binecuvânta și mă apela, cu voce tare, să audă cei din preajmă, pe numele mic: – Ionuț! Vocea sa caldă era o mângâiere. Bartolomeu Anania poate nu a fost un sfânt, dar a fost ierarhul ziditor al Bisericii mărturisitoare, care trebuie să-i includă în memoria sinaxarelor și a credincioșilor pe Sfinții Închisorilor.

Ionuț Țene

Ultimele articole

Alexandru Petria – spărgătorul de tipare lirice

Poetul bistrițean Alexandru Petria ne-a oferit o nouă surpriză...

Clujeanul Nicolae Trifoiu – martorul lui Valeriu Gafencu, Sfântul Închisorilor, din temnița comunistă

Pe luptătorul anticomunist Nicolae Trifoiu l-am cunoscut personal l-a...

”Câinii războiului” global au tras în reprezentantul păcii și democrației: Donald Trump

Tentativa de asasinat asupra candidatului republican Donald Trump plutea...

Newsletter

Citește și

Alexandru Petria – spărgătorul de tipare lirice

Poetul bistrițean Alexandru Petria ne-a oferit o nouă surpriză...

Clujeanul Nicolae Trifoiu – martorul lui Valeriu Gafencu, Sfântul Închisorilor, din temnița comunistă

Pe luptătorul anticomunist Nicolae Trifoiu l-am cunoscut personal l-a...

”Câinii războiului” global au tras în reprezentantul păcii și democrației: Donald Trump

Tentativa de asasinat asupra candidatului republican Donald Trump plutea...

Părintele Dumitru Bălașa – neînfrântul anticomunist, care nu s-a lepădat de Hristos

Părintele Dumitru Bălașa a fost un preot jertfelnic și...

Vladimir Creţulescu, reconstruiește o etnogeneză în ”Les origines du discours identitaire Aroumian-Roumain (1770-1878): la construction d’une identité nationale”

Recent am citit o carte cu adevărat excepțională, scrisă de Vladimir Crețulescu și intitulată sugestiv ”Les origines du discours identitaire Aroumian-Roumain (1770-1878): la construction...

Alexandru Petria – spărgătorul de tipare lirice

Poetul bistrițean Alexandru Petria ne-a oferit o nouă surpriză editorială. Așa cum ne-a obișnuit în ultimii ani, ca ceva firesc într-o lume dezinteresată de...

Clujeanul Nicolae Trifoiu – martorul lui Valeriu Gafencu, Sfântul Închisorilor, din temnița comunistă

Pe luptătorul anticomunist Nicolae Trifoiu l-am cunoscut personal l-a începutul anilor `90. El a fost prieten cu un alt mărturisitor din temnițele comuniste –...

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.