Invitat într-o luminoasă zi de mai la vernisajul expoziției ”Dialog” de la Centrul de Cultură Urbană Casino din parcul central clujean am avut bucuria și iluminarea de a intra într-un real dialog despre arta sacră atât cu mine, ca o iluminare, cât și cu organizatorii și studenții de la Facultatea de teologie ortodoxă – secția de artă sacră de la Universitatea ”1 Decembrie 1918” din Albă-Iulia. Vernisajul expoziției de mozaic și artă sacră „Dialog” aflată la Ediția a II-a, a avut curatori pe lector univ. dr. Simona-Teodora Roșca-Neacșu și prof. univ. dr. habil. Gabriela Ștefăniță. Despre expoziție au vorbit istoricul Tudor Sălăgean, directorul Muzeului Etnografic al Transilvaniei, care a arătat „sentimentul românesc” al artei sacre, iar subsemnatul am subliniat legătură dintre om și Dumnezeu în arta sacră, precum și că operele de artă sacre sunt „ferestre către divin”. Vernisajul și expoziție a fost inedită pentru mine, deși mă aflam a doua oară în fața studenților-artiști din Albă și a avut un efect catalizator și revelator. Vernisajul s-a desfășurat ca un dialog inter-disciplinar, ca o ”moșire” socratică a adevărului artistic de factură religioasă. Acest desant artistic în inima Transilvaniei a ridicat nivelul dezbaterii despre istoria, rolul și destinul artei sacre în România. Titlul vernisajului s-a pliat pe atmosfera din sala de expoziții. Inspirați de operele expuse pe pereți de către tineri artiști, cu talent și viziune, prezentatorii au contribuit la dezbaterea platoniciană. Am vorbit despre arta sacră care face legătura dintre om și divinitate, dintre pământ și cer. Arta sacră redă lumii – ortodoxiei noastre – numinosul religios. Prima imagine de artă sacră este chiar Chipul lui Hristos impregnat pe giulgiul care se află astăzi la Torino și care specialiștii îl consideră cu o vechime de 2000 de ani. Originea artei sacre creștine este de fapt bizantină de la Constantin cel Mare încoace. De aici pornește istoria artei creștine în Europa și Asia. Prin arta sacră se restaurează Chipul Omului în om, cum ar spune Dumitru Stăniloae. Bizanțul a îndumnezeit arta, iar renașterea occidentală a pus ”carne” pe imaginile personajelor sacre. Bizanțul a descărnat sfinții, iar renașterea a pus forme rotunde pe Idee.
În paradigma artei sacre, când privești un tablou, o operă de artă creștină, gândul te duce direct (parcă zboară) la Dumnezeu. Arta sacră, bizantină, este spiritualitate pură, iar arta Renașterii a rupt firul legăturii omului cu divinitatea. Artiștii renascentiști au pus ”carne” pe idee și a făcut privitorul să-și îndrepte gândul spre profan, nu spre transcendent. Deși dacă l-am reciti pe Nikolai Beridaev cu ”Sensul creației” și ”Un nou Ev mediu” am descoperit că nu există artă sacră sau profană. Arta în sine este dumnezeiască și creativă. Față de renaștere, cultura Bizanțului a transfigurat și descărnat arta sacră de profan. Noi, ca și ”Bizanț după Bizanț” cum ar sune Nicolae Iorga, suntem urmașii spirituali în artă ai imperiului răsăritean. Bizanțul a îndumnezeit arta. Renaștere versus Bizanț reprezintă lupta contrariilor dintre imanent și transcendent. Arta sacră te poartă în grădinile raiului, în brațele divinității. În arta sacră vedem cu toții Fața lui Dumnezeu și nu ”femeia gârbovă”, cu fața spre stomac și pământ, adică omul încorsetat de simțuri, care nu ridică ochii spre cer. Artistul Sorin Dumitrescu, prietenul lui Nichita Stănescu, spunea în anii 80, parafrazez că ”Icoana sau arta sacră este o fereastră spre absolut”. Aș putea continua spunând că arta sacră este o fereastră spre transcendent. Arta sacră refuză profanul care degradează spiritul uman. În arta sacră intervine peren ”numinosul”, miracolul revelației și emoției religioase, termen preluat și promovat de teologul german luteran Rudolf Otto în cărțile sale. Astfel aceste tablouri de artă sacră expuse pe pereți sunt autentice ferestre spre absolut, care surprind ”numinosul” lumii. De fapt arta sacră este îndumnezeirea omului, acea ”Pogorâre a cerului în eu”. Prin arta sacră se reface unitatea dintre om și divin. În acest periplu paradigmatic ”arta sacră redresează ființa”, completând heideggerian dasein-ul, adică ”starea de deschidere a ființei”. E o consecință a legăturii omului cu cerul, aceea că nu poți picta fără talent, muncă și mai ales fără o viziune morală. Prin arta sacră artistul își expune starea morală de deschidere a dasein-ului. La români, că tot am vorbit de ”sentimentul românesc al ființei” preluat de la filosoful C. Noica, am putea răspunde la întrebarea noiciană: Există un stil românesc al artei sacre? Ce văd expus pe acești pereți așa pare.
Asistăm la o provocare sensibilă pentru că arta sacră are viitor din trecut în a pune sufletul numinos pe tavă. Cu acele opere definite Mozaikon, adică tablouri din bucăți de piatră și ceramică de mozaic cu repere, simboluri și icoane creștine se restaurează un creștinism primar și incipient românesc din vremea Sfântului Andrei, mai ales din Dobrogea greco-romană? Tradiția noastră bizantină în mozaic s-a pierdut odată cu plecarea Bizanțului de la Dunăre la 602 d. Hr. Doar mozaicul de la Tomis din primele secole creștine este o ancoră culturală legată de mozaic. O tradiție care ne cheamă să o restaurăm. În rest, în bisericile de lemn din Ardeal sau de piatră din Țările Române medievale avem fresce și pictură murală clasică bizantină, nu mozaic. Românii au tradiția seculară a picturii pe sticlă de la Nicula și nu numai. Trebuie să recunoaștem că revenirea mozaicului în arta sacră și religioasă aparține de modernitate. Ceva s-a realizat în interbelic, apoi abia după 1990 la mănăstirea Recea din Mureș, dar cel care a instaurat și reintrodus arta în mozaic în biserica noastră a fost vrednicul de pomenire IPS Bartolomeu Anania, după anul 2000 când a dispus realizarea picturii din catedrala ortodoxă din Cluj-Napoca în stilul bizantin-roman al mozaicului clasic și imperial. Și în această trăsătură specifică a artei sacre, Bartolomeu Anania a fost un întemeietor de paradigmă a artei creștine. A readus Bizanțul în centrul Ardealului. Astfel se e poate spune că arta sacră este o taină. Pe care trebuie să o deslușești printr-o viziune morală și…rugăciune. Operele de artă sacră transformă salonul unei expoziții într-o biserică simbolică cultural-religioasă. În această ecuație sufletul artistului este un ”altar” simbolic, din care ne împărtășim noi privitorii și….Dumnezeu. Arta sacră reprezintă un permanent dialog între artist și Dumnezeu, dintre om și divinitate. Arta sacră este o închinare lui Dumnezeu. Și opera în sine, nu doar artistul este ”altar” din care ne cuminecăm cu frumusețea adevărului și eternității. Arta sacră este despre taina frumuseții veșnice, iar artistul este un ”preot” al culorii divine ce mântuiește prin cultură o lume debusolată de modernitate. Reîntoarcerea la arta sacră este o chemare a restaurării sufletului în universalul care izbăvește.
Ionuț Țene