Anul acesta, mi-am făcut curaj duhovnicesc și am participat cu râvnă la pelerinajul de la Mănăstirea Nicula, ca să cer iertare pentru păcate de la Dumnezeu și să mă rog împreună cu credincioșii la Icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului, pictată de iconarul Luca din Iclod în 1681. În frunte cu păstorul nostru, Înaltpreasfințitul Andrei, Mitropolitul Clujului, și cu zeci de preoți din eparhia locului, am pornit cu mii de credincioși de la Biserica Sfântul Nicolae din parcul central al Gherlei spre sfânta Mănăstire Nicula, în căldura sufocantă de 35 de grade Celsius. Bucuria și emoția pe care le simți ca pelerin în timpul pelerinajului nu pot fi explicate rațional cuiva care nu le trăiește. Este o bucurie interioară care izbucnește din inimă și o jertfă a nevoinței, fiecare după putere. Pentru mine, care am mers pe jos circa 8 kilometri în căldura de 35 de grade până la Mănăstirea Nicula, „sus pe deal”, poate că nu înseamnă mult, comparativ cu alți pelerini care au venit pe jos de la peste o sută de kilometri din Sălaj, Bistrița sau Bihor. Ca să înțelegi bucuria pelerinajului, trebuie să înțelegi chemarea Evangheliei. „Vino și vezi” este expresia folosită de Filip pentru a-l chema pe Natanael să-l cunoască pe Iisus, după ce Natanael era sceptic cu privire la posibilitatea ca ceva bun să vină din Nazaret. Numai dacă vezi cu ochii minții și ai sufletului poți înțelege sensul și semnificația unui pelerinaj pe jos, chiar și de numai 8 kilometri sub soarele arzător al verii.
La pelerinaj participă oameni din toate categoriile sociale, dar mai ales oameni simpli, pentru care nădejdea stă într-o minune prin jertfă religioasă: să se vindece de o boală, să aibă înțelegere în familie, să aibă copii sănătoși sau să aibă parte de liniște acasă sau la serviciu. E imposibil să nu te impresioneze pelerinii cântând pricesnele celebre de la Nicula cu lacrimi în ochi. M-am simțit în mijlocul pelerinilor ca poporul lui Israel rătăcind 40 de ani în pustiul Sinaiului, conduși de păstorul Moise. Evlavia față de Maica Sfântă este emoționantă. Toată lumea cântă pricesne și se roagă cu voce tare sau citește cărți de rugăciuni și Paraclisul. M-a impresionat prezența multor tineri, familii tinere și bătrâni care abia mai mergeau, dar care aveau nădejde că nevoința lor acolo sus, la Icoană, va fi binecuvântată de Maica Domnului. Interesant a fost că la pelerinaj participau familii cu bebeluși în cărucioare sau cu copii mici în brațe. Eram ca poporul Maicii Domnului, iar locuitorii din Gherla sau din casele de pe drum și din satul Nicula ne întâmpinau cu sticle de apă rece îmbuteliată, gogoși, cozonaci sau prăjituri de post. Oamenii de pe margine pur și simplu plângeau de emoție văzând cei peste 10.000 de pelerini mergând cu lumini în ochi și cântând: „O, Măicuță Sfântă”. Ne-am oprit și ne-am rugat la Memorialul anticomunist de la Gherla, în memoria celor câteva zeci de mii de patrioți creștini anticomuniști uciși de regimul bolșevic. Oamenii s-au oprit în fața cimitirului și s-au închinat cu evlavie. Marșul a fost bine organizat, iar la fiecare răspântie sau biserică de pe drum preoții oficiau rugăciuni, iar pelerinii se închinau cu lacrimi în ochi. Cea mai grea parte a pelerinajului a fost chiar dealul Niculei, abrupt și uscat în plin soare. Oamenii răsuflau greu, transpirați, dar rugăciunea se tot înălța. Ultimele sute de metri au fost cele mai grele fizic, dar cele mai frumoase spiritual. Ajunși la Biserica de lemn de la Nicula, oamenii au înconjurat-o de trei ori, cântând, iar cei care au dorit să-și manifeste nevoința creștină față de Maica Sfântă au înconjurat-o pe coate și genunchi, rostind rugăciuni cu voce tare și pătând cu sângele propriu din rănile făcute de pietre pământul sfânt al Niculei. Bucuria împărtășită la final, în incinta mănăstirii, la Icoana pictată de Luca din Iclod în 1681 și în jurul bisericii de lemn, nu poate fi descrisă în cuvinte. E ca și cum ai urca nu dealul Nicula, ci Everestul, dar nu un Everest fizic, ci al credinței. Am făcut această asemănare gândindu-mă la un traseu montan, dar nu spre vârful Negoiu, pe care l-am urcat în tinerețe, ci spre dealul credinței de la Nicula. Un vârf diferit, unul duhovnicesc. Urcușul spre Dumnezeu e mult mai frumos. Abia atunci la greu am înțeles versul pricesnei: ”La Nicula colo-n deal/În frumosul nostru Ardeal”.
Tradiția pelerinajului de la Nicula este veche și a debutat în 1699, când a început să plângă Icoana Maicii Domnului, în anul în care habsburgii au decis crearea Bisericii greco-catolice unite cu Roma, când mulți preoți ortodocși cu bisericile lor au trecut cu forța baionetelor austriece la uniație. Apoi, Mănăstirea Nicula a fost vatră spirituală a Bisericii Unite. În perioada interbelică, episcopul Iuliu Hossu era în fiecare an în fruntea enoriașilor la tradiționalul pelerinaj de Sfânta Maria, așa cum scrie în memorii. După 1948, mănăstirea a trecut la ortodocși, ca înainte de 1700, iar după 1990 a devenit „casa Maicii Domnului” în România, pe 15 august. Inclusiv priceasna „O, Măicuță Sfântă” este o sinteză românească de tradiții greco-catolice și ortodoxe. Cea mai cântată priceasnă, considerată imnul Mănăstirii Nicula, conform scriitorului Mircea Daroși, se numește „O, Măicuță Sfântă”, despre care Romul Pop, autorul cărții „Luminile Bixadului”, spune că originile cântării se află într-un calendar-carte editat de Mănăstirea de la Bixad în 1946. Biserica greco-catolică atribuie versurile acestui cântec preotului călugăr Gavril Sălăgean, iar melodia lui Gheorghe Marina. Cei de religie ortodoxă susțin că priceasna este de factură populară și cunoaște mai multe variante. Părintele profesor Vasile Stanciu, profesor doctor la Facultatea de Teologie din Cluj-Napoca, a cules versurile acestui cântec și le-a pus pe note în 1990, constatând că ele corespund cu cele de la Mănăstirea Bixad. „O, Măicuță Sfântă/Te rugăm fierbinte/Să ne asculți de-a pururi / Marea rugăminte”. Identic este și refrenul: „Nu lăsa, Măicuță/Să pierim pe cale/Căci noi suntem fiii/Lacrimilor tale”. După anularea Dictatului de la Viena, pelerinii cântau această priceasnă mulțumind Fecioarei Maria pentru salvarea românilor ardeleni de povara străină. Vrednicul de pomenire mitropolit Bartolomeu Anania a creat din Nicula un centru cultural ortodox și „casa Maicii Domnului” pentru toți românii din Ardeal, pe 15 august. M-am bucurat nespus de mult că am participat la acest pelerinaj al nevoinței la Nicula, care, în ciuda oboselii, mi-a adus atâta bucurie. Să ne ierte Maica Sfântă păcatele, iar dacă tu nu ai fost încă, îți spun ca Natanael: „Vino și vezi! Nu-ți va părea rău”. Icoana face minuni. „Nu lăsa, Măicuță, să pierim pe cale, căci noi suntem fiii lacrimilor tale!” Noi, românii, suntem poporul Icoanei Maicii Domnului. Îndrăzniți…
Ionuț Țene