Întotdeauna am urmărit cu interes filmele rusești, deoarece mi-au dezvăluit, de-a lungul timpului, mentalitatea rusească originară. Ani de-a rândul am căutat secțiunea de filme rusești pe site-urile de filme online, dar trebuie să recunosc că, influențat de Ion Cristoiu, care laudă portalul „Caravana Rusă”, am început să-l urmăresc. A fost o surpriză plăcută. Pe acest site găsești toată cinematografia sovietică și rusă tradusă în limba română și cu o rezoluție bună HD. Se vede că propaganda culturală a Moscovei funcționează bine. Filmele rusești au o caracteristică comună: sunt bine realizate și prezintă caractere și personalități puternice, plus imaginea și mai ales muzica sunt perfecte. În general, nu sunt filme ușoare sau futile în maniera hollywoodiană. Recent, într-o seară, am vizionat un film rusesc mai nou despre Alexandru Nevski, produs în 2008, despre cneazul rus care i-a înfrânt pe suedezi și teutoni la mijlocul secolului al XIII-lea. Cneazul Novgorodului este creionat destul de schematic în recentul film; regizorul Igor Kalyonov nu surprinde complexitatea istorică și personajele istorice la fel de bine ca vechiul film al lui Serghei Eisenstein pe aceeași temă, care este net superior din punct de vedere artistic și semantic.
În 1938, celebrul regizor rus de origine evreiască, Serghei Eisenstein, a realizat filmul artistic „Alexandr Nevski”. Filmul începe cu prezentarea teritoriului rus în jurul anului 1242, când o parte din el era ocupată de mongoli. Dinspre vest, cavalerii teutoni înaintau, ocupând deja orașul Pskov, unde tratau brutal populația locală. În această situație, Alexandru Nevski, cneaz al Novgorodului și Vladimir-Suzdalului, a început să pregătească o mișcare de eliberare și de alungare a invadatorilor. A câștigat o bătălie importantă pe 5 aprilie 1242, împotriva Ordinului Teutonic, la Peipsi, când a reușit să-i ademenească pe teutoni pe lacul înghețat, unde a reușit să-i învingă.
Filmul este o capodoperă cinematografică care, în preajma celui de-al Doilea Război Mondial, avertizează, printr-un subiect istoric, asupra pericolului unei invazii „occidentale” germane asupra Rusiei. Cneazul rus din Vladimir-Suzdal se opune germanilor, reprezentați de cavalerii teutoni, ca invadatori ai pașnicului popor rus. Regimul sovietic a folosit istoria pentru a prezenta Occidentul ca pe o invazie a unor „diavoli” catolici împotriva unui popor de țărani simpli și pravoslavnici. Este interesant că filmul a fost realizat într-o perioadă de ateism feroce, dar valorile pravoslavnice și ortodoxe ale conducătorilor cnezatului rus sunt exacerbate și puse în evidență în fața „germanilor” occidentali, care poartă coifuri de metal cu coarne de drac, sunt îmbrăcați în alb și prezentați ca niște cavaleri ai Apocalipsei. Scena artistică „Bătălia de pe gheață” din film este pusă pe muzica genialului compozitor rus Prokofiev, care dinamizează la paroxism tensiunea unei lupte între Est și Vest, între țăranii ruși care luptă pentru libertate și credința lor împotriva invadatorului occidental catolic și străin de sufletul slavilor răsăriteni. Muzica filmului este mobilizatoare, iar dacă urmărești cu atenție imaginea atacului cavalerilor „occidentali” pe lacul înghețat și reacția soldaților țărani ruși, vei înțelege de ce pentru Rusia războiul preconizat din Ucraina nu este o invazie, ci o „eliberare” a unor vechi teritorii ale Rusiei Kievene și pentru unificarea religioasă pravoslavnică împotriva religiei „catolice” occidentale, străină poporului rus. Urmăriți cu atenție scenele din filmul lui Serghei Eisenstein și ascultați tensiunea din muzica lui Prokofiev și veți înțelege clar ce gândesc rușii la granițele Ucrainei și Poloniei și ce înseamnă pentru mitologia rusă ideea de „țară asediată” și pericolul care vine dinspre vest pentru unitatea și religia dobândite acum 1000 de ani prin Iaroslav cel Înțelept în Rusia Kieveană.
Ideea de „cetate asediată” de către politica „perfidă” a Papei de la Roma și a ordinelor militare romano-catolice revine și în filmul rusesc din 2008, regizat de Igor Kalyonov, bazat pe un scenariu de Serghei Gherasimov și Iuri Kavtaradze. Muzica lui Andrei Antonenko lasă mult de dorit față de geniul lui Prokofiev. Filmul este o replică subțire a celebrului film, o capodoperă a genului regizată de Eisenstein în 1938. Povestea filmului este clasică și expusă destul de superficial din punct de vedere artistic, chiar previzibilă. Ceea ce reiese din film este mentalitatea și ideologia oficială rusească: ideea unei Rusii asediate, păstrătoare a valorilor rurale și patriarhale, precum și a ortodoxiei, în fața asediului unui Occident catolic perfid, care dorește să-și impună religia și stilul de viață burghez și colonizator. Cneazul Nevski este prezentat ca un fel de Putin avant la lettre, care apără tradiția, valorile patriarhale și religia ortodoxă împotriva ordinelor cavalerești catolice occidentale, care încearcă, prin conspirații și trădare, să cumpere boierimea coruptă pentru a face comerț cu Occidentul pe seama poporului de țărani ruși, cinstiți și pravoslavnici. Această idee bucolică a unei Rusii patriarhale, supuse „coloanei a cincea” de spioni occidentali care cumpără boieri cu bani pentru a-l da jos pe „tătucul” Nevski, transpare destul de tezist și ideologic în film. În cele din urmă, poporul strâns unit în jurul lui Nevski descoperă boierii trădători și apoi învinge cu săbii, furci și topoare (ca în filmele fanteziste ale lui Sergiu Nicolaescu) armatele de oțel ale suedezilor, pe care îi va învinge în Bătălia de pe Neva. Lângă Pskov, va învinge decisiv, în anul 1242, în Bătălia de pe Lacul Peipsi, cavalerii din Ordinul Teutonic.
Bătălia este prezentată pe muzica lui Andrei Antonenko, un fel de pastișă nereușită după Prokofiev. Este interesant cum, timp de aproximativ o sută de ani, cinematografia rusă prezintă Rusia ca pe o „cetate asediată”, care trebuie să se apere, cu întregul popor strâns unit în jurul „tătucului”, împotriva ofensivei unei conspirații occidentale germanice și catolice, care vrea să le ia „pământul și apa” și toate bogățiile. Mai mult, chiar și în vremea sovietică, nu numai în epoca federației ruse, ortodoxia era și este prezentată mai mult ca o ideologie conducătoare, o religie atotcuprinzătoare specifică Rusiei, ca urmașă a Bizanțului, în maniera Moscovei ca A Treia Romă. Ordinele cavalerești catolice, trecute sau prezente, nu vor putea astfel corupe poporul rus pravoslavnic, păstrător și apărător al mărturiilor Sfinților Părinți. Întreaga cinematografie rusă și sovietică este construită pe această mentalitate de apărare în fața invaziei străine. Poate că analiștii din Occident ar trebui să studieze mai mult cinematografia rusească pentru a înțelege mentalitatea rusă, pentru o viitoare colaborare cu avantaje reciproce. Să înțelegem de ce Petru I, Stalin sau Putin sunt prototipuri conducătoare în Rusia.
Ionuț Țene