Să fi altcumva decât ceilalți poeți ai generației tale reprezintă o provocare și o îndrăzneală asumată. Să compui o poezie contra-curentului este un act de curaj și o formă de cutezanță fortuită. Poetul clujean Victor Constantin Măruțoiu e un poet care are deja propria amprentă lirică față de ceilalți colegi de generație preocupați doar de stringent și imanent. Victor Constantin Măruțoiu plutește la propriu în transcendent prin valorile propuse, iar versurile sale sunt sintetice pericope, de fapt niște imnuri dedicate în ”dulcele stil clasic” străfundurilor lirismului românesc. Când generația milenalilor renunță la metaforă și mesaj, poetul clujean restaurează paradigma lirismului autentic. El caută cu febrilitate originile și resuscită lirismul. Prozodia sa este o tramă lirică în acțiune și o chemare la țipătul ancestralității unui lirism nepieritor. Poetul Victor Constantin Măruțoiu respiră un teluric dar al poeziei și este un clasic al înnoirilor pliate pe corespondențele tainice ale liricului de calitate. Poetul convinge prin reactualizarea unui lirism peren și contemporan cu zeii, totalitar și transfigurat la prezent. Recentul volum de versuri publicat ”Cuvântul, Îngerul și Poarta” reprezintă un incitant manifest al poeziei de azi, prin valențele unei ancestralități actualizate de o tehnică lirică alcalină și ”odihnitoare” imagistic. Poetul este paradoxal, fiind modern dar și ancestral, mesajul liric este un arhetip, precum și o portavoce lirică pentru viitor. Lecturarea poeziilor m-au emoționat și mi-au adus aminte de Nichita Stănescu, cu volumul ”Un pământ numit România”, precum și de Ion Alexandru, cu ”Imnele Transilvaniei”. Asistăm de fapt la același recurs liric ce izvorăște din cultul strămoșilor și din vechile hore care au bătătorit ca un joc sacru acest pământ hiperboreean. Versurile mustesc de imaginea unui sânge decantat de suferința unui trecut jertfit pentru un prezent atins de înger și talent. Laitmotivele sunt atributele străbunilor și satului, un adjectiv născut blagian în veșnicie, în care poetul trăiește anamneza sacrului la ”curțile dorului”. Amprenta blagiană asupra liricii lui Victor Constantin Măruțoiu îl înnobilează pe poet și îl caracterizează.
De remarcat este și prefața excelent scrisă de Luiza Carol, care descifrează semantica titlului, ca o caracterizare a întregului volum: ”Titlul acestui volum îmi pare a marca metoda poetică preferată de autor: prin cuvânt (adică prin poezie) este invocată o prezență divină (îngerul inspirator) care deschide poarta sufletului spre trăiri spirituale, spre înțelegeri sau intuiții profunde, cu rădăcini în subconștient…” Acest inconștient ancestral este izvorul unui lirism profund și multiplicativ, al unui poet atins de maturitatea fecundă și de talentul constructivist zidit pe lecturi solide. Poezia lui Victor Constantin Măruțoiu este o replică esențializată a realității izvorâte din contactul cu anamneza unui inconștient paradisiac. Lirica poetului reprezintă o transcendere a sentimentului dragostei de pământ și strămoși și o decantare a panteismului religios ce trece de dincolo de un creștinism oficial asumat. Poezia sa este ca o cascadă, ca o apă repede de munte cristalină și năvalnică ce trece prin pragurile unui suflet nostalgic și însetat doar după izvoare și rădăcini. Din trecutul inefabil își trage seva poetul. Personal m-am regăsit în poezia lui Măruțoiu, ca un căutător de perle și chihlimbar, în care ”rostirea mea adastă/pe prispa casei strămoșești/se odihnește/în naosul bisericii străbune” (Limba română). Poetul rostește și vorbește o limbă-matrice, de suflet înduhovnicit de vămile unui văzduh populat de îngeri și genii ale naturii (în sens grecesc). Victor Constantin Măruțoiu este spectatorul interactiv din ”casa strămoșilor mei” de unde poetul privește ”caii pus-sânge/îmblânziți de străbunul Ilie/ își stingeau copitele în pietrișul înserării” pentru ca să vadă ”prin florile teiului din fața casei” cum ”tresare sufletul Neamului Românesc” (În casa strămoșilor). Poezia lui Victor Constantin Măruțoiu sună ca un bucium nostalgic ce cheamă amintirea strămoșilor. ”La Pădureni/cerul se îmbracă/în amintirile cu strămoșii/care pășesc/pe scara luminoasă/ca o zi de Înviere” (La Pădureni). Chemarea străbunilor se aude ca un bocet grav – o poezie transfigurată de trecerea timpului precum destinul: ”pe trepte/albite/de vânt/încrustate cu nuanțe stelare/se adună pașii străbunilor”. (Poem secular). Modernitatea poetului reiese tocmai din paradigma unei tradiții reînnoite de nervul propriului stil asumat. Poezia e și clasică și neo-avangardistă în același timp stelar, poetul reușind să renască o poezie străveche în hainele unei originale joante care odihnește atât mintea cât și sufletul, ca să plonjeze cititorul într-o nouă și surprinzătoare metaforă ce se dăruiește feminin. ”Iubito/să așternem cerul strămoșilor/între tăcerile noastre/ca pe un pod al neuitării” (Atingerea serii). Autorul știe că ”doar stâncă și apă și jar/e calea străbunilor” (Calea străbunilor).
Victor Constantin Măruțoiu trăiește poezia la modul autentic și absolut, sub un cer al străbunilor care face legătura cu strămoșii și îl înduhovnicește desigur cu harul nemuritor al poeziei. Poetul știe că atunci ”când vine îngerul/nimic nu rămâne în taină/cuvintele se înlănțuie/ca într-un joc/în asfințit…(Când vine îngerul). Pur și simplu poetul înnoiește stilistic trama lirică, făcând apel la pericopele evanghelice, fapt ce-i oferă o originalitate neașteptată. ”…îngerul l-a atins cu un deget/în apropierea privirii Sale/macii din Grădina Ghetsimani/înfloreau” (Renaștere). Victor Constantin Măruțoiu este un poet atins de adumbrirea cedrilor paradisului liric, o voce lirică ajunsă la maturitatea pământească, care este deja inconfundabilă și care propune un stil propriu, recognoscibil de către cititorii de poezie. Limbajul poetic al autorului este candid și febril în același timp, oferind surprize imagistice fără să provoace într-o manieră stilistică forțată. Poetul știe să prelucreze artistic poezia ca un bijutier cu experiență până la esențializare, reușind să construiască o personalitate lirică originală așa cum sculptorul Brâncuși a șlefuit ideea de zbor în Coloana Infinitului, iar Lucian Blaga a săpat până a dat de ”stele în apă”. Victor Constantin Măruțoiu continuă azi, prin versurile sale, un programatic și original eu al lirismului românesc universal. Contradicțiile stilistice armonizate de poet în versuri unesc unu cu multiplu, lumina cu întunericul, suferința cu iubirea și poezia cu originalitatea. Poetul nu confundă planurile. El este un liric, care știe când să întoarcă spatele epicului. E manifestul poetului care știe la perfecție să îmbrace veșnicia poeziei în hainele fulgurante ale unui prezent de o clipă, care devine prin transfigurare stilistică un viitor imaginar din trecut.
Ionuț Țene