Sincer, nu sunt un fan al regizorului Tudor Giurgiu. Pentru mine, e prea ideologic și tezist cu filmele sale, parcă create de sistem ca să pară anti-sistem, conectate masiv la banii publici și, mai ales, la bugetul local. Nu am vizionat filmul la premiera din 2015, pentru că nu cred în filme ideologice care, pe bani publici, oferă ținte false. Filme care manipulează poporul sub masca anti-corupției, cu subvenții de la stat sau de la firme conectate la banii publici. Dar, din întâmplare, serile trecute am urmărit, pe canalul Cinemaraton, filmul „De ce eu?” de Tudor Giurgiu. M-am uitat la el din curiozitate istoriografică, a istoriei clipei de azi în justiție. Tehnic, la nivel de imagine, scenariu, regie și jocul actorilor, filmul e bine făcut și prinde artistic spectatorul. Actorul principal joacă bine și credibil. Dar, în spatele poveștii, se observă totuși tentaculele ideologiei, provenite din lunga istorie a controlului securității, care e în tot și în toate, atât în viața reală, cât și în film. Filmul e așa cum este România – o țară capturată de agenții securității și servicii, care sunt cele mai numeroase din Europa.
Filmul „De ce eu?” spune povestea lui Cristian Panduru (Emilian Oprea), un tânăr procuror idealist care investighează un complex caz de corupție în tumultuosul context social și politic din România anilor 2000. El își concentrează ancheta asupra unui coleg procuror suspectat de acte de corupție, inclusiv luare de mită și fals. Pe parcurs, Cristian descoperă implicații la nivel înalt, care îi subminează încrederea în justiție și îl expun la revelații dureroase și neașteptate. Regizorul Tudor Giurgiu își propune să exploreze mecanismele care pot duce un om, asediat de corupție, spre autodistrugere. Protagonistul este interpretat de Emilian Oprea, actor debutant în rol principal la cinema. Alături de el joacă actori renumiți precum Mihai Constantin, Andreea Vasile și Dan Condurache. Filmul, produs de Libra Film, beneficiază de sprijinul Centrului Național al Cinematografiei și al altor organizații internaționale și este scris de Tudor Giurgiu și Loredana Novak. Director de imagine este Marius Panduru, iar muzica este realizată de Viktor Chouchkov. Pelicula spune de fapt povestea lui Cristian Panait, un procuror cu un viitor promițător, care s-a sinucis pe 10 aprilie 2002, la vârsta de 29 de ani. Tânărul procuror a fost numit la Secția de Urmărire Penală și Criminalistică; a investigat cazuri complexe, inclusiv pe cel al procurorului Alexandru Lele, suspectat de corupție. Deși dovezile împotriva lui Lele erau insuficiente, Panait a fost supus unei presiuni enorme. La scurt timp după primele sale investigații, și-a pus capăt zilelor. Cazul său a fost ulterior clasat în 2002, pe baza unei expertize psihiatrice care a stabilit că sinuciderea a fost cauzată de o labilitate psihică, fără a se investiga posibilele circumstanțe externe care ar fi influențat acest act tragic. „De ce eu?” este o reflecție profundă asupra corupției sistemice și a impactului devastator pe care aceasta îl poate avea asupra indivizilor care luptă împotriva ei.
Regizorul Tudor Giurgiu reușește să surprindă corupția generală din România și din sistemul juridic, la cel mai înalt nivel, până la ministrul justiției. Tânărul procuror Cristian Panduru intră în malaxorul unui sistem corupt, de la șeful de secție din parchete până la șeful parchetului general, toți fiind prinși într-o rețea coruptă, corelată cu politicul la cel mai înalt nivel. Traficul de influență, traficul ilegal și transfrontalier, cu combustibili, vameși corupți, firme ale securiștilor implicate în evaziune fiscală controlată de SRI, ca succesor al fostei securități comuniste, a ajuns să controleze corupția în Bihor și apoi la București. Faptul că tânărul Panait refuză să acuze un procuror incomod de la Oradea, pe care sistemul juridic controlat de securiști corupți, la ordinul șefului parchetului general și al ministrului justiției din partidul de guvernământ, declanșează un malaxor de distrugere morală și psihică asupra tânărului procuror, care clachează când află că era urmărit încă din facultate de agenți SRI, fotografiat în ipostaze tinerești, pentru a fi mai târziu manipulat în interesul sistemului corupt. El a fost promovat tocmai pentru a fi manipulat și pentru a satisface interesele unei clici corupte care a capturat justiția română. Inclusiv ziaristul de investigații care publica articole dezvăluitoare despre corupția din sistemul juridic era tot agent al securității.
Tudor Giurgiu este insuficient de incisiv, arătând că sistemul juridic e corupt pentru că este capturat de PSD. Aici nu este corect, deoarece corupția din justiție, în România, este transpartinică, partidele fiind creații ale serviciilor secrete. Astfel, regizorul Tudor Giurgiu, ca artist, nu reușește să depășească jocurile de putere politice, de aceea este și finanțat greșit de la bugetul local. E un lucru care se observă în film: tezismul partinic al regizorului. Până la urmă, procurorul realizează că sistemul este capturat în totalitate de corupție și de agenții SRI – urmași ai fostei securități comuniste care jonglează cu corupția din România; astfel, Panduru se aruncă de la etajul apartamentului mătușii sale pentru că nu mai vede o cale de ieșire. Când șeful de la parchetul corupt este întrebat de tânărul procuror de 29 de ani „De ce eu?”, acesta îi răspunde, iar această replică este cheia filmului pentru a înțelege. Șeful secției de parchet îi răspunde lui Panduru: – „Pentru că erai dintr-o familie de la țară, sărac, deștept, premiant la facultate și …flămând!” Sistemul l-a ales pe procuror și l-a promovat tânăr la parchet în București pentru că provenea dintr-o familie modestă și „flămândă”, dornic de afirmare pentru a-și face o carieră „călcând pe cadavre”. Însă sistemul securist s-a înșelat aici. Tânărul procuror a refuzat să facă jocurile sistemului juridic corupt, să fie „prostul” care s-a întâlnit cu „hoțul”, așa cum reiese din dialogul din casa procurorului șef, dezlegând astfel misterul unei justiții românești capturate de corupție și securism. În film apare și un tânăr procuror, prieten cu personajul central, posibil un alter ego al lui Ponta, un carierist care-l îndeamnă pe Panduru să accepte corupția, iar acesta îi răspunde că-l vede în viitor senator și om politic important, deoarece acceptă hoția generalizată. Concluzia filmului este că, în România, dacă nu ești hoț, corupt și conectat la servicii secrete, nu ai nicio șansă de carieră. Aceasta este o realitate dură și Tudor Giurgiu pare să încerce, prin acest film, să ne obișnuiască cu această idee.
Din păcate, Tudor Giurgiu, prin acest discurs care nu oferă nicio speranță sau izbăvire, chiar dacă filmul este o ecranizare după cazul tragic al procurorului Panait – personaj real –, sugerează indirect și imoral că reforma justiției este imposibilă într-un sistem corupt. Filmul ne arată că cine vrea să reformeze justiția română și să o scoată din ghearele corupției generalizate va fi supus aceleași soartă ca procurorul Panait, ajungând la sinucidere. Așadar, „De ce eu?” este un film neo-realist în care cel care vrea să spună adevărul despre corupția endemică din sistemul juridic corupt nu are nicio scăpare. Ieșirea se dovedește a fi sinuciderea celui care vrea să vorbească despre adevăr și să facă justiție corectă. Au trecut 10 ani de la realizarea filmului, iar mesajul său rămâne clar: nu există nicio speranță de a scăpa de corupția din justiție. Avem și în prezent o justiție controlată și capturată de corupție. Corupția din justiție este transpartinică și sub controlul serviciilor secrete corupte care controlează politica, economia, actul cultural și sălile de judecată. În acest sens, filmul lui Tudor Giurgiu este conformist, o oglindă a justiției corupte, care nu oferă nicio speranță. Deși filmul poate fi apreciat din punct de vedere tehnic și artistic, mesajul său profund și pesimist lasă spectatorul cu un sentiment de neputință. Corupția este prezentată nu doar ca o problemă a sistemului, ci ca un mecanism care înghite orice tentativă de reformă și de adevăr. Această abordare ridică întrebări asupra viitorului justiției în România și asupra capacității societății de a se opune unui sistem bine înrădăcinat în corupție. „De ce eu?” s-ar putea traduce artistic în „De ce nu?”, sugerând că să acceptăm sistemul corupt controlat de securism, pentru că nu avem nicio șansă. Este filmul un îndemn să stăm cu mâinile în sân? Păcat.
Ionuț Țene