Despre Lucian Nastasă-Kovács nu poți scrie o recenzie în stilul critic de „grad zero” al lui Roland Barthes, într-o manieră rece și calculată. L-am cunoscut pe istoricul la începutul anilor 2000, când lucra la Institutul de Istorie, și mă întâlneam cu dânsul în holurile instituției în timpul vizitelor mele la diverși profesori. Pe atunci îl cunoșteam ca Lucian Năstase, iar particula nominală adăugată — Kovács — a venit mult mai târziu, preluată de la soție. Interesant că, în întâlnirile întâmplătoare din templul istoriografiei clujene de pe str. Napoca, Lucian Nastasă mi-a arătat o simpatie nedisimulată. Poate de aceea, câțiva ani mai târziu, când ne-am întâlnit pe pietonală, pe lângă zidul Cetății, mi-a dăruit două cărți scrise de domnia sa: ”Generație și schimbare în istoriografia română (sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX)” și ”Intelectualii și promovarea socială (Pentru o morfologie a câmpului universitar)” — două cărți fabuloase pe care le-am citit cu creionul în mână și despre care am scris recenzii encomiastice la vremea respectivă. Mi-a plăcut mult limbajul istoriografic, care era o sinteză între cel al lui Doru Radosav și Pompiliu Teodor, dar mai fluent și accesibil cititorului. Ineditul informației despre o lume a istoricilor români de la începutul secolului XX și din perioada interbelică mi-a produs o stare de exaltare epistemologică. Autorul a reușit să surprindă perfect culoarele puterii academice din istoriografia românească instituțională, cu legături din afara științei istoriei, care se țeseau în încrengături politice, economice și matrimoniale. Chiar și genialul Iorga, cel cu unsprezece limbi cunoscute, a trebuit să facă compromisuri matrimoniale ca să intre în lumea academică românească. Lucian Nastasă a surprins concupiscența științei din lumea academică interbelică, destul de idealizată azi. Ferocitatea competiției nu ținea de știință, ci de centrele de putere politică și nepotism. Poate de aceea istoricul clujean a deranjat și nici azi nu este prea bine văzut în unele centre academice instituționale românești. Posibil ca și istoricul Lucian Nastasă să aibă partea lui de „vină”, neștiind să jongleze diplomatic-mefistofelic printre cei puternici și influenți în domeniul istoriografiei, dar și prin capacitatea sa de scriere, în care propensiunea spre minorități l-a aruncat într-un vârtej la modă ideologic astăzi, cel al discriminării pozitive.
Viața m-a adus de multe ori în contact cu istoricul, atât la Muzeul de Artă (unde este director), cât și la numeroase lansări de carte din urbea noastră. Năstase știe să fie un tip convivial. A reușit să transforme muzeul într-un epicentru cultural multidisciplinar, un loc în care se interferează diversele tendințe inteleectuale și în care orice creator se simte bine. La inaugurarea Monumentului Holocaustului din Parcul I.L. Caragiale, în mai 2017, l-am văzut pe Lucian Nastasă — Kovacs că purta kippah pe cap. Anii au trecut și istoricul a scris, publicat și editat cărți bune, documentate, fiind rodul muncii din arhive. Îl percep pe Lucian Nastasă Kovács ca un istoric clasic ca formație și fundament științific, dar metodologic a produs o înnoire semantică în ton cu curentele specifice epocii noastre din Europa. E adevărat că această abordare istoriografică de nuanță „woke” a deranjat establishmentul instituțional academic și nu numai.
Lucian Nastasă‑Kovács s-a născut pe 19 septembrie 1957, la Râmnicu Sărat. Deși este perceput ca un ”ardelenist” originile sale moldovenești sunt clare, la fel îi este recunoscută și nostalgia literară pentru Iași. Astăzi, istoricul este una dintre vocile cele mai consistente ale istoriografiei române contemporane, cunoscut pentru combinația între cercetare arhivistică riguroasă, preocupări sociologice asupra instituțiilor academice și studii aprofundate privind minoritățile etnice și memoria colectivă. Cariera sa, desfășurată în principalele centre academice din România și în numeroase instituții europene, traversează interese tematice care au contribuit la reconfigurarea modului în care se înțelege formarea elitelor, migrațiile academice și relațiile interetnice în spațiul românesc. Nastasă‑Kovács a urmat Facultatea de Istorie și Filosofie a Universității „Al. I. Cuza” din Iași (licență, 1984) și și‑a completat formarea prin stagii la École des Hautes Études en Sciences Sociales (Paris) și la Universitatea Kossuth Lajos din Debrecen. Doctoratul (Universitatea „Al. I. Cuza”, 1996) – cu o teză dedicată istoriografiei române de la sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX – anunță preocuparea sa constantă pentru reflexivitatea istoricului și pentru instituțiile de producere a cunoașterii. Abordarea sa metodologică îmbină cercetarea prosopografică, analiza instituțională și demersuri de istorie socială, concentrându‑se adesea pe universitate ca „laborator” al formării elitei. După o perioadă la Institutul de Istorie „A. D. Xenopol” din Iași (cercetător principal, 1990–2002), Nastasă‑Kovács s‑a transferat în 2002 la Institutul de Istorie „George Barițiu” al Academiei Române din Cluj, unde este cercetător științific I și, din 2006, șef al Departamentului de Istorie Contemporană. Activitatea didactică include poziții de profesor asociat la Universitatea „Babeș‑Bolyai” (cursuri de istoria culturii, etnicitate și etica cercetării) și funcția de director al Școlii doctorale de Relații Internaționale și Studii de Securitate a UBB (din 2012). Începând din decembrie 2014 conduce Muzeul de Artă din Cluj, iar în 2014 a fondat Institutul de Armenologie de la UBB – semne ale implicării sale în instituții culturale și în conservarea patrimoniului și a memoriei.
Profilul său științific are o dimensiune europeană importantă: stagii și invitații la EHESS (Paris), CEU (Budapesta), Universitatea din Tel Aviv, Eötvös Loránd, Freiburg, Geneva, Beijing, Moscova și Viena; colaborări cu CNRS, ERC, Swiss National Science Foundation (SCOPES), Rothschild Foundation Europe și alte proiecte transnaționale. A coordonat pentru România proiecte privind migrațiile universitare, formarea elitelor și dimensiunile etnice ale modernizării, integrând date prosopografice cu analize istorico‑sociologice. Opera lui Nastasă‑Kovács reunește astfel monografii, volume colective, ediții de documente și sute de studii și articole. Dintre volumele proprii, câteva titluri ilustrează temele centrale ale creației sale: ”Generație și schimbare în istoriografia română” (1999) – o cartografiere a discursurilor și tranzițiilor istoriografice de la începutul secolului XX; ”Intelectualii și promovarea socială. Pentru o morfologie a câmpului universitar” (2004) – analiză sociologică a mecanismelor de selecție și legitimație în mediul academic; ”Itinerarii spre lumea savantă. Tineri din spațiul românesc la studii în străinătate (1864–1944) (2006) – studiul „peregrinatio academica” și al efectelor ei asupra formării elitei; „Suveranii” universităților românești. Mecanisme de selecție și promovare a elitei intelectuale” (2007) – cercetare amplă asupra rețelelor, alianțelor matrimoniale și mecanismelor de putere din mediul universitar; ”Intimitatea amfiteatrelor. Ipostaze din viața privată a universitarilor literari” (1864–1948) (2010) – o perspectivă asupra modului în care viața privată și ritualurile sociale intersectează carierele academice. Un aspect definitoriu al activității sale este editarea și coordonarea colecțiilor documentare dedicate minorităților și problemelor memoriale: ”Țiganii din România. Mărturii documentare” (1919–1944), ”Maghiarii din România. Mărturii documentare” (1945–1955; 1956–1968), ”Evreii din România. Mărturii documentare” (1945–1965) și ”Antisemitismul universitar în România” (1919–1939). Aceste volume nu sunt doar colecții de surse, ci instrumente metodologice care oferă arhive salvate și ordonate pentru cercetările viitoare, facilitând înțelegerea proceselor de discriminare, incluziune și memorie în diverse contexte istorice. Nastasă‑Kovács pune accent pe instituțiile academice ca mecanisme de reproducere și transformare a ordinii sociale, universitatea ca spațiu al competițiilor pentru prestigiul social, ca nod de circulație a ideilor și ca loc al tensiunilor etnice și naționale. Analizele sale despre antisemitismul universitar interbelic, despre „numerus clausus”, despre rolul alianțelor matrimoniale în cariere academice sau despre itinerariile de studii în Occident pun în discuție versiuni idealizate ale „meritocrației” academice și aduc în prim‑plan factori sociali, culturali și politici care determină selecția elitelor. Pentru contribuțiile sale a primit premii și distincții, între care Premiul Academiei Române (2004) și Premiul „Rudich” al Universității Ebraice din Ierusalim (2012). Activitatea editorială și de coordonare a proiectelor de arhivă a transformat colecțiile pe care le‑a condus în resurse folositoare pentru cercetători din România și din străinătate.
O carte riguroasă și documentată, dar puțin mediatizată apărută în 2018, „Cultură și propagandă. Institutul Român din Berlin (1940–1945)” de Irina Matei și Lucian Nastasă‑Kovács reconstituie, pe bază de arhive și documente, istoria ambivalentă a unui proiect cultural născut între imperative diplomatice, rivalități interne și presiunea regimurilor totalitare. Studiul explică cum, într‑o Europă dominată de Germania nazistă, Bucureștiul a încercat — cu succes limitat și contradicții majore — să refacă punţi culturale cu Berlinul, proiect care din start a purtat amprenta compromisului politic.Autorii plasează înființarea Institutului Român din Berlin în contextul rupturilor interbelice: o elită universitară românească orientată tradițional spre Paris și Roma, acuzată de oportunism și nepotism, și o Românie izolată geopolitic după căderea aliaților occidentali. Decretul‑lege din 16 august 1940 consfințește instituția, condusă de Sextil Pușcariu, figura academică cu legături germane; inițial institutul beneficiază de resurse și vizibilitate, organizând conferințe și recepții în cartierul Charlottenburg. Irina Matei și Nastasă‑Kovács arată cum Institutul a oscilat între misiunea culturală și transformarea într‑o sinecură. Pe de o parte, activitățile sale au facilitat schimburi științifice și publicații relevante; pe de altă parte, favoritismele familiale, protecțiile și percepțiile politico‑ideologice (legionarismul asociat unor apropiați) au erodat rapid sprijinul oficial. După ”rebeliunea legionară” din ianuarie 1941 și consolidarea puterii de către Ion Antonescu, instituția intră în izolare: considerată fief legionar și incompatibilă cu strategia politică a conducerii, primește reduceri bugetare drastice (1942) și își pierde treptat activitatea culturală (1943–1944). Studiul documentează rivalități între centrele culturale ale regimului: Institutul din Istanbul și rețelele diplomatice cu orientare occidentală primeau finanțări consistente, parte dintr‑un joc dublu al autorităților române de la București care încercau să mențină linii de comunicare cu Aliații. Aceste manevre au amplificat suspiciunile Gestapoului și ale serviciilor germane față de activitatea culturală românească din Berlin. Bombardamentele Aliaților din 1944 și distrugerea clădirii și arhivelor au pus capăt activității institutului. După 23 august 1944 urmează epilogul pensionării forțate a conducerii și dispersia rețelelor create. Volumul aduce detalii inedite despre personalități implicate: Constantin Noica, Emil Cioran, Nichifor Crainic, iar existența acestor lectorate române în Germania a generat lucrări semnificative despre România în acei ani sumbri. De asemenea, autorii analizează rolul nepotismului universitar interbelic și al complicităților politico‑financiare în modul în care s‑au configurat aceste inițiative culturale. Studiul Irinei Matei și Nastasă‑Kovács dezvăluie astfel ambivalența instituțiilor culturale în timp de război ca instrumente potențiale de diplomație soft și propagandă, dar și terenuri fertilizate pentru oportunism, protecții clanice și compromisuri ideologice. Prin valorizarea documentelor și analiza atentă a contextului politic, cartea oferă o imagine complexă a modului în care cultura a fost instrumentalizată în anii celui de‑al Doilea Război Mondial. „Cultură și propagandă” este o lucrare esențială – care-l caracterizează pe Lucian Nastasă Kovacs – pentru înțelegerea relațiilor culturale româno‑germane în perioada 1940–1945 și pentru decodificarea mecanismelor prin care instituțiile culturale pot deveni, în vremuri de criză, atât punți de dialog intelectual, cât și instrumente ale compromisului politic. Lucrarea îndeamnă la reevaluarea rolului culturii ca spațiu de putere, vulnerabil la influențe ideologice și practice, dar și la recunoașterea contribuțiilor intelectuale care au supraviețuit în ciuda contextului.
Totodată, Lucian Nastasă‑Kovács oferă, în volumul emblematic ”Dan Barbilian/Ion Barbu: O recompunere a contrastelor” (2025), o lectură documentată şi nuanţată a uneia dintre cele mai complexe figuri ale culturii române interbelice. Aici se arată că istoricul se simte comod și în mediul literar. Cartea, structurată mai degrabă ca un portret exhaustiv decât ca o biografie convenţională, valorifică un material arhivistic vast — inclusiv dosare de la Securitate şi CNSAS — pentru a reconstrui tensiunile, contradicţiile şi mecanismele prin care un intelectual de anvergură îşi modelează cariera, creaţia şi opţiunile politice. Născut în 1895 la Câmpulung, Dan Barbilian provine dintr‑o familie înstărită, cu o solidă tradiţie culturală. Studiile la Facultatea de Ştiinţe din Bucureşti şi continuarea lor la Göttingen, Tübingen şi Berlin îl situează în circuitul european al matematicii: contacte cu Edmund Landau, audieri la cursurile lui David Hilbert şi prietenii cu Grell, Hasse, Artin, Blaschke conturează o formare academică de excepţie. Talentul matematic, manifest încă din liceu prin contribuţii în Gazeta Matematică, coexistă însă cu derapaje personale — alcool, droguri, relaţii amoroase tumultuoase — care amână afirmarea academică a lui Barbilian. Teza de doctorat, susţinută abia în 1929 sub conducerea lui Gheorghe Ţiţeica, marchează intrarea sa definitivă în învăţământul universitar românesc. Sub pseudonimul Ion Barbu (adoptat în 1919 la sugestia lui Eugen Lovinescu), Barbilian devine una dintre voci esenţiale ale modernismului românesc. Nastasă‑Kovács reconstituie felul în care două vocaţii — cea matematică şi cea poetică — se interpenetrau: pentru Barbu, poezia era „o prelungire a geometriei”, versul funcţionând ca formulă, ecuaţie estetică, construcţie formală mai degrabă decât reflex emoţional imediat. Hermetismul, simetria sonoră şi lexicală şi distanţarea faţă de sentimentalismul tradiţional îl plasează în avangarda modernistă, influenţând generaţii ulterioare de poeţi. Un capitol esenţial al tratării istoricului clujean este analiza derapajelor politice ale poetului. Perioada din 1940, în care Barbu afişează temporar simpatii legionare şi produce texte cu tematică naţionalist‑legionară, este examinată prin prisma frustrărilor personale (blocarea avansării universitare) şi a contextului social şi intelectual al momentului. Ulterior, intrarea în Partidul Muncitoresc Român după 1947, urmată de excluderea pentru trecutul legionar, ilustrează compromisurile şi pragmatismul unei epoci complicate. Nastasă‑Kovács nu justifică aceste opţiuni, ci le integrează în explicaţia mai largă a modului în care intelectuali de mare calibru pot fi atraşi către sau pot colabora cu curente ideologice extremiste. Prin amploarea surselor şi atenţia la detaliu, volumul aduce o clarificare necesară asupra vieţii şi operei lui Barbu. Autorul reuşeşte să transforme „monolitul” cultural într‑un personaj uman, cu nestatornicii, contradicţii şi slăbiciuni. Totodată, bogăţia unor „marginalia” informaţionale, micro‑biografii şi digresiuni contextuale oferă un tablou complet al zeitgeist‑ului, deşi ar fi necesar de o condensare editorială într‑o ediţie viitoare pentru a sespori lizibilitatea și ușurătatea lecturii. Lucian Nastasă‑Kovács livrează o lucrare de referinţă pentru oricine doreşte să înţeleagă nu doar geniul lui Ion Barbu, ci şi condiţiile istorice, morale şi psihologice în care s‑a format şi s‑a compromis. Cartea reconciliază, prin document şi interpretare, opoziţiile dintre matematician şi poet, dintre creaţie şi compromis, propunând o „recompunere a contrastelor” care devine instrument esenţial pentru studierea istoriei intelectuale româneşti.
Lucian Nastasă-Kovács este un cercetător care a articulat o istoriografie atentă la instituții, la procedeele sociale ale promovării și la rosturile memoriei colective. Prin monografii, ediții documentare, studii istoriografice și proiecte internaționale, istoricul a construit, de asemenea, instrumente analitice și arhivistice esențiale pentru înțelegerea modernizării culturale și a conflictelor etnice din spațiul românesc. Empatia afișată față de trecutul minorităților nu l-a făcut comod în universul istoriografic românesc, iar insistența sa tautologică de a sublinia etnia personajelor din opera sa poate fi o slăbiciune metodologică și chiar ideologică. Opera lui Lucian Nastasă Kovacs rămâne în continuare o referință pentru studiile despre universitate, elite și minorități locale, oferind atât surse, cât și cadre interpretative pentru generațiile următoare de cercetători. Este un istoric de sinteză – câteodată pătimaș în susținerea temelor – peste care nu se mai poate trece nepăsător și nici nu mai poate fi ocultat de manistreamul istoriografic.
Ionuț Țene