L-am cunoscut pe Vasile Lechințan, încă, din 1990, când, fiind tânăr student la Facultatea de Istorie frecventam Arhivele Naționale Cluj. Vasile Lechințan era arhivar și custode la sala de studiu și documentare a arhivei locale. Din prima clipă s-a creat o simpatie cu arhivistul. Era amabil și atent la cerințele studenților. După câteva discuții am realizat că eram foarte apropiați în gândire. Vasile Lechințan era patriot și pasionat de istoria și suferințele românilor din Ardeal. Ne-a legat imediat o strânsă prietenie. Vasile Lechințan și-a pornit cariera de jos. A venit de la țară și mulți ani după 1990 nu a urmat studii superioare. Facultatea de Istorie a făcut-o târziu, când era un arhivist recunoscut în oraș, cu studii publicate. A urmat doctoratul la o vârstă când alții se gândesc la pensie. Vasile Lechințan a avut această capacitate de a urca scările valorizărilor istoriografice, treptat, cu pasiune și obstinație. Nu s-a rușinat să fie considerat arhivar sau arhivist. Lucrările sale bine documentate și fermentate de izvoarele scrise scoase din arhive nu sunt ale unui istoric de sinteză, ci ale unui pasionat de mărturii și detalii. Unii l-au criticat că nu și-a depășit condiția de arhivar sau arhivist, deși terminase doctoratul, dar Vasile Lechințan nu i-a luat în seamă și și-a construit o operă istoriografică impresionabilă. Aceasta nu e o sinergie sintetică specifică marilor istorici Pascu sau Prodan, dar este o contribuție exhaustivă, la detaliu, a istoriei zbuciumate a poporului român asuprit din Ardeal înainte de 1918.
Vasile Lechințan, născut pe 21 ianuarie 1949 în Silivașu de Câmpie, județul Bistrița-Năsăud, a fost un publicist, istoric și arhivist remarcabil, având o contribuție esențială în domeniul științelor sociale și culturii românești. Provenind dintr-o familie tradițională românească, a absolvit Școala Tehnică Agricolă din Târgu Mureș și Liceul „Alexandru Papiu-Ilarian”, dedicându-se ulterior cercetării istorice. În 1983, a început cercetările în arhivele clujene, câștigându-și respectul și prietenia unor personalități academice precum academicianul Ștefan Pascu și istoricul Gelu Neamțu. Din 1989, a lucrat timp de peste 30 de ani la Arhivele clujene, unde a demonstrat un profesionalism și o dăruire remarcabilă. A obținut titlul de Doctor în Istorie cu o teză dedicată Revoluției de la 1848-1849, devenind un specialist în surse documentare, cu o vastă experiență în cercetarea arhivistică.
Între 1994 și 2016, a publicat peste 80 de cărți, 70 de studii și sute de articole, abordând teme variate din istoria românilor, cu un accent pe regiunea Transilvania. Vasile Lechințan este admirat pentru modestia, onestitatea și corectitudinea sa, fiind un exemplu de integritate profesională. S-a dedicat redactării lucrărilor monografice, având un impact semnificativ asupra istoriografiei românești, și a fost responsabil de introducerea documentelor valoroase în circuitul științific. Ca publicist, a colaborat cu numeroase reviste și ziare, fiind redactor șef la publicații din Cluj-Napoca și altele din țară. Interviurile sale, în special în revista „Formula AS”, au abordat subiecte critice precum retrocedările ilegale și nevoia unei enciclopedii a României. Serialul său „Calendar istoric al Clujului” a fost difuzat timp de un an și jumătate, consolidându-i notorietatea.A publicat articole activ în numeroase publicații ”Astra Clujeană”, ”Iancule Mare”, ”Orașul”, ”Angvstia”, ”Acta Carpatica”, ”Mesagerul” și colaborator la ziarele ”Adevărul de Cluj”, ”Făclia de Cluj”, ”Monitorul de Cluj” etc.
Vasile Lechințan a lăsat o moștenire durabilă, fiind considerat un „om-instituție” în cultura românească, iar lucrările sale, printre care „Instituții și edificii istorice din Transilvania”, (2000), ”Românii din Covasna și Harghita. Istorie. Biserică. Școală. Cultură” (2003), ”Oficiali de stat români din Transilvania. Dicționar” (2003), ”Călăţele: studiu monografic” (2001), ”Revoluția de la 1848-1849 în comitatele Cluj, Turda și scaunul Arieș” (2012), ”Oameni de seamă ai Societăţii Cultural-Patriotice „Avram Iancu”” (coautor cu Vasile Tutula, 2016), ”Petreştii de Jos, studiu monografic” (coautor cu Valentin Vișinescu, 2002) sau ”Monografia satelor din Câmpia Transilvaniei” (2018) au contribuit esențial la documentarea și valorificarea istoriei naționale. Vasile Lechințan a crescut istoriografic după 50 de ani, devenind un istoric redutabil și recunoscut, fără fasoane și tinichele științifice agățate de coadă. Opera sa cuprinde o multitudine de monografii locale din zona Clujului, Bistriței și Năsăudului, dar și cunoscutele legende ale Clujului. Deși scriu despre legenda clujeană a lui Mitruț, istoricii ignoră contribuția istoricului în legătură cu legenda sinuciderii regelui dac Decebal, urmărit de centurionii romani, la porțile anticei Napuca, înspre râul Someș.
Vasile Lechințan a fost un istoric harnic, pasionat de document, care a știut să evidențieze documetele arhivistice, pe care le îndrăgea. Nu era infatuat și nici nu poza o erudiție științifică futilă. Și-a păstrat atitudinea de țăran român cinstit și patriot. Conștiința sa era neamul și credința. În ultimii ani m-a onorat cu prezentarea cărților mele de istorie la Târgul de Carte Transilvania/Gaudeamus sau la Liga Scriitorilor Români. De fiecare dată avea talentul și intuiția de a scoate ce-i mai bun și interesant din opera pe care o prezenta la lansare. Moartea lui Vasile Lechințan a lăsat un gol în istoriografia clujeneană – și mai ales în arhivistica din Ardeal – dar și în mișcarea patriotică din Ardeal. Vasile Lechințan a fost un asiduu colaborator al Despărțământului Cluj al ASTREI și Societății Cultural-Patriotice „Avram Iancu”, orecum și a revistei de cultură urbană ”Orașul”. E greu azi să-l înlocuiască cineva în scormonirea documetelor arhivistice despre trecutul de suferințe ale românilor și despre relațiile româno-maghiare. În același timp istoriografia maghiară a pierdut un competitor redutabil, care știa să dea replici argumentate științific. Lechințan vorbea maghiara la perfecție și știa istoria Ungariei ca un academician de la Budapesta.Poate era mai bun? Critic al disfuncționalităților din societatea românească, a fost un analist profund al realităților contemporane, rămânând un simbol al dăruirii față de patrimoniul istoric și cultural al României. Lechințan a fost un istoric și arhivist din stirpea lui Prodan sau Pascu. El ne-a lăsat moștenire conștiința asiduității și acribiei că se poate face istorie, pornind de la izvor, fără exces de intelectualism și snobism. A fost un istoric muncitor, care cunoaștea arhivele clujene ca ”pe buzunarul propriu” vorba lui Ioan Drăgan, fostul lui șef de la arhive. El a arătat că un istoric ”cuminte”, harnic și retras. în vocația sa poate fi un mare istoric fără să facă compromisuri morale și propagandistice doar de dragul carieriei.
Ionuț Țene