Nu cred că a fost întâmplător faptul că imaginile publicate de Ministerul Apărării din Rusia pe 30 august arătau o hartă în spatele șefului Statului Major General, Valeri Gherasimov, sugerând potențialele ambiții ale Moscovei de a cuceri regiunile Odesa și Harkov. Harta a apărut în timp ce Gherasimov ținea un discurs despre campania de primăvară-vară a Rusiei, spunând că Moscova va continua atât luptele de pe linia frontului, cât și atacurile în masă asupra orașelor ucrainene. Pentru Rusia imperială, Odesa a fost mereu parte a imperiului rus, fie țarist, fie sovietic, de la întemeierea acestuia de către împărăteasa Ecaterina a II-a.
Pentru a înțelege ceea ce trebuie să înțelegem despre Odesa, am revăzut celebrul film „Crucișătorul Potemkin”, realizat de genialul regizor rus născut în Letonia, Serghei Eisenstein. Filmul, lansat în 1925 în URSS, a fost considerat una dintre cele șapte capodopere ale filmului mut pe plan mondial, conform lui Tudor Caranfil. De aceea, filmul, deși are o puternică conotație realist-socialistă, a fost prezentat recent la Londra, într-o festivitate aniversară, cu prilejul aniversării centenarului apariției pe ecrane în Uniunea Sovietică. Varianta modernă a filmului mut, mixată cu muzica formației britanice Pet Shop Boys și a Orchestrei Simfonice din Dresda, a putut fi văzută pe ecranele din Regatul Unit. Englezii, în ciuda războiului, țin legăturile culturale cu Rusia.
Filmul prezintă povestea revoltei de pe vasul de război „Potemkin” al marinei țariste din 1905, un an revoluționar în societatea rusească. La Petrograd și Odesa au pornit răscoale bolșevice împotriva țarului. Pe scurt, filmul prezintă revolta izbucnită pe crucișătorul „Potemkin” din portul Odesa, dintr-un protest al marinarilor care au refuzat să consume borș gătit cu carne cu viermi. Revolta soldaților împotriva ofițerilor și subofițerilor de la bord este un simbol al luptei de clasă. De altfel, filmul a fost finanțat de Moscova în 1925 pentru a marca a 20-a aniversare a acestei revolte, care prefigurează revoluția bolșevică din noiembrie 1917. Rolurile principale au fost interpretate de actorii Aleksandr Antonov, Vladimir Barksi și Grigori Aleksandrov, iar muzica a fost compusă de genialul compozitor rus Prokofiev.
Regizorul Serghei Mihailovici Eisenstein s-a născut în anul 1898 în Letonia și a fost un genial cineast rus care a revoluționat cinematografia de la începutul secolului al XX-lea prin teoria sa originală a montajului, pe care a concretizat-o în filme, dintre care „Crucișătorul Potemkin”, care este cel mai cunoscut. Este regizorul filmelor celebre „Bătălia pe gheață” și „Ivan cel Groaznic”, o pastișă după dictatorul Stalin. Eisenstein, de la începuturile tinereții, a devenit bolșevic. În 1920, întemeiază, împreună cu Meyerhold, teatrul Proletcultului, unde devine scenograf și regizor de teatru. În spectacole, împrumută elemente din circ și din music-hall și introduce elemente cinematografice. Odată ajuns la această formă de teatru „agitație-atracție”, Eisenstein condamnă celelalte forme de artă și moștenirea acestora cultural-artistică, considerându-le de nivel meșteșugăresc.
În 1923, publică în revista “Lef” teoria “montajului atracțiilor”. A fost influențat de David Griffith, dar ajunge în lumea filmului datorită lui Lupu Pick. De la Griffith preia lupta dintre bine și rău, trecut și prezent, adevăr și greșeală. Pe Eisenstein îl atrage, în primul rând, ideea de montaj. Primul său lungmetraj, “Greva” (1924), se aseamănă cu “Pravda” al lui Vertov. Eisenstein introduce în film teoria montajului de atracție. Important este să combini reacțiile emotive ale publicului, nu să înfățișezi faptele. Astfel, nu e nevoie neapărat de subiect sau de logică în film. Pentru Eisenstein, filmul nu trebuie să cuprindă artiști-personalități, ci doar spiritul colectiv al poporului. Filmul surprinde prin contrastele imaginilor puternice și muzica penetrantă. Răscoala de pe crucișătorul „Potemkin” prefigurează răscoala de pe „Aurora” din Petrogradul anului 1917 și revoluția bolșevică.
Pe mine nu m-a impresionat revolta marinarilor de pe „Potemkin”, conduși de sergentul Matușenko, care își ucid comandanții, ci reprimarea dură din partea gărzii albe țariste asupra poporului răsculat și solidar cu revolta de pe „Potemkin”, care ridicase steagul roșu pe cel mai înalt catarg. Zdrobirea cu arme de foc a poporului răsculat, într-o tensiune cinematografică ajunsă la paroxism, vrea să arate că revoltele colective pot fi înfrânte de poliție și armată, ci doar revoluția organizată, care preia armele de pe puternicul crucișător „Potemkin”, poate să ducă la victoria revoluției. Ceea ce s-a întâmplat, de altfel, în 1917. Forța poate fi înfrântă nu de personajul colectiv, ci de o organizație bine organizată și bine înarmată. Era lecția pe care au învățat-o bolșevicii în 1905. Vorba lui dictatorului Goebbels, parafrazez: „Dacă vedeam filmul lui Eisenstein în 1925, deveneam și eu bolșevic”. Filmul reușește să convingă prin atracția și distanța contrariilor. E genialitatea lui Eisenstein. În film, scara din Odesa spre mare devine personaj. Istoria ei trebuie cunoscută ca să-l înțelegem pe Eisenstein.
Scara Potemkin este simbolul emblematic al așezării Odesa de la malul mării. Orașul este amplasat pe un platou înalt de stepă, iar pentru a se putea face legătura cu portul, locuitorii aveau nevoie de acest sistem de scări, unul dintre cele mai mari din lume. Decizia construirii treptelor a fost luată în anul 1837, iar realizatorul proiectului a fost arhitectul italian Francesco Boffo. Treptele au fost construite între 1837 și 1841, folosindu-se gresie gri-verzuie importată din portul Trieste, Italia de astăzi. Scara are o lungime de 142 de metri și o diferență de nivel de 27 de metri. Scara a fost atât de precis proiectată, încât creează o iluzie optică, astfel încât cei aflați în partea de sus văd doar o serie de trepte mari, în timp ce oamenii din partea de jos a scării văd toate treptele ca și cum ar fuziona într-o singură masă în formă de piramidă.
Represiunea asupra populației pe scările din Odesa este partea cea mai dramatică din film, în care dorința de libertate a poporului este zdrobită de forța brută a armelor. Imaginea cu tânăra mamă împușcată în timp ce căruciorul cu bebelușul ei alunecă pe scări este impresionantă. Copilul fiind simbolul și viitorul revoluției. Iar o mamă cu băiatul în brațe, împușcată de ohrana țaristă, efectiv „sparge” ecranul. Finalul prigoanei este o femeie ce-i intră un glonț în ochi prin ochelari. E glonțul tiraniei care nu lasă să se vadă de către popor cu ochii limpezi libertatea și lumina unui nou început. Drept răzbunare pentru masacrul de pe scările din Odesa, răsculații de pe „Potemkin” trag cu tunul în stema imperială țaristă din port. Filmul se oprește cu înfrățirea marinarilor de pe crucișătorul „Potemkin” cu alți marinari de pe un distrugător. Aflat izolat, Potemkin fuge la Constanța, spre spaima locuitorilor care pleacă din oraș de frica bolșevicilor. După grele negocieri, marinarii bolșevici se predau autorităților române regale, iar crucișătorul este predat marinei imperiale ruse. Matușenko este arestat de siguranță și trimis în Elveția. Dar asta e o altă poveste. Filmul „Crucișătorul Potemkin” este de văzut la Centenar, ca să înțelegem de ce Eisenstein l-a lăsat lumii ca un testament al luptei omului împotriva opresiunii și pentru libertate, dar și să înțelegem de ce generalii ruși se pozează cu harta Rusiei care include Odesa. Filmul este ideologic, dar are un mesaj artistic puternic. Războaiele azi se duc nu numai cu rachete, ci și cu filme sau hărţi.
Ionuț Țene