O poetă total uitată astăzi este Daniela Caurea, care a murit în apartamentul lui Toma Caragiu, la cutremurul din 4 martie 1977. Moartea sa tragică de foarte tânără a dus la uitare opera sa poetică excepțională. Daniela Ecaterina Caurea s-a născut pe 7 iulie 1951 la Târgu Ocna, orașul lui Valeriu Gafencu. A urmat studiile primare, gimnaziale și liceale în orașul natal, absolvind în 1970 cursurile Liceului Teoretic Târgu Ocna. În anul 1970 este admisă prin concurs la Facultatea de Litere a Universității Alexandru Ioan Cuza din Iași, secția latină-greacă, de unde se transferă la secția română-engleză. Din anul al II-lea se mută la București, ca urmare a căsătoriei sale cu poetul Ion Crânguleanu. După absolvirea facultății se angajează în cadrul Academiei de Științe Social-Politice Ștefan Gheorghiu ca profesor și traducător, lucrând în paralel și ca profesor la un liceu bucureștean. A murit în urma cutremurului din martie 1977 în apartamentul lui Toma Caragiu din blocul artiștilor de lângă ambasada Cehoslovaciei. Daniela Caurea venise cu marea sa iubire, logodnicul ei la marele artist ca să îl roage să le fie naș. În apartamentul lui Toma Caragiu s-a întâlnit și cu Alexandru Bocăneț, marele regizor și scenarist. Au stat la un pahar de whiskey și au glumit ca într-o seară de sâmbătă. Posibil ca Toma Caragiu să fi acceptat să-i cunune pe tinerii logodnici. Dar cutremurul de la ora 21.22 le-a curmat viețile în timp ce vizionau filmul bulgăresc ”Dulce și amar” transmis de TVR, pentru că nu au rămas în apartament și au mers pe casa scărilor, astfel prăbușindu-se cu treptele, iar toți patru au murit. Până în ziua morții poeta Daniela Caurea a publicat două volume de versuri ”Primejdii lirice”, la Editura Junimea, (Iași, 1973) și ”Cartea anotimpurilor”, la Editura Ion Creangă, (București. 1976). Era apreciată de criticii literari și considerată o poetă reflexivă și de un modernism curajos. Sensibilitatea sa poetică părea o premoniție în fața unei morți premature.
După moartea sa tragică prietenii literari de la Uniunea Scriitorilor i-au publicat încă două volume postume, cu poeziile rămase în manuscrisele găsite acasă. ”Adalbert Ignotus”, apărut la Editura Junimea din Iași, în 1977 și ”Văzduhul de cuvinte”, la Editura Eminescu din București, în 1979. Poezia Danielei Caurea este sensibilă și de un intimism auto-reflexiv, care degajă un aer trist. Sufletul poetei se dezvăluie melancolic și interogativ ca o mirare în fața unei lumi materiale descărnate de spiritualitate. Viața pentru poetă este o pradă în fața incomensurabilului mecanism al preajmei politice. Versurile sale ușor abstracte sunt de o candoare asumată intenționat și exprimată prin metafore subtile și absconse ca un izvor liric limpede și seducător.
XXVII
Auzi cum strugurii se coc, cum urcă
zahărul din frunză, cum doarme
pe stânga ursul, păstorul de rouă?
Cu inima spre primăvară te-aştept,
cu inima şi cu plânsul, înmugurit
şi gata de soartă, cu faţa şi cu mâinile
înspre primăvară te-aştept.
Se-ngroaşă fumul în grindă,
ca-ntr-un cimitir suspendat,
liniştea zguduie carii şi-i încovoaie,
te aştept ca o lebădă ninsă
şi-aşa cum trec în şir vânătorii
robiţi de lupii şi vulpile lor de departe,
mi se pare că gura puştii lor e lacrima
ce ne desparte.
În anul 1999 Daniela Caurea a primit titlul de cetățean de onoare post-mortem al orașului Târgu Ocna, iar o stradă și o bibliotecă școlară îi poartă numele în orașul natal. Am scris de Daniela Caurea în luna mărțișorului ca un umil omagiu personal față de o poetă talentată, cu un viguros filon liric, care a murit foarte tânără și care nu trebuie uitată de cititorii români și de literatura română. Opera Danielei trebuie recuperată, Stilul ei candid merită o nouă lectură critică azi. Consider că locul ei e pus deoparte în istoria poeziei românești contemporane și sufletul ei sensibil rezonează și azi în lirica feminină românească.
Ionuț Țene