Pe Stelian Mândruț l-am cunoscut ca student. Era un cercetător introvertit care se plimba îngândurat pe holurile institutului de istorie de pe str. Napoca. Era amabil și răspundea la salutul studenților.Cu dânsul m-am mai reîntâlnit la anumite conferințe și simpozioane de istorie populară. Am avut onoarea să-mi fie membru la comisia de doctorat a lucrării mele din cadrul UBB, în 2008. Țin minte că a fost critic și ușor caustic în prezentarea lucrării mele. M-am bucurat că nu a fost o laudatio, deși atunci unele remarci științifice m-au întristat, dar omul ca cercetător a dorit să-și facă cu abnegație treaba de membru al comisiei. La masa de la restaurantul Piramida (UBB) ne-am împăcat la un pahar de vorbă și pălincă. De atunci ne-am reîntâlnit doar pasager. Îi plăcea când ne întâlneam să facă glume pe seama orientării mele istoriografice. Am pus aceasta pe seama empatiei față de unele opinii ale mele mai de dreapta.
Stelian Arcadie Mândruț se impune, printr-o carieră solidă de cercetare și editare, drept unul dintre cei mai importanți specialiști ai istoriei contemporane a Transilvaniei și un reper în domeniul bibliografiei istorice românești. Prin ediții documentare, sinteze bibliografice și studii dedicate formării elitei culturale și relațiilor interetnice, Mândruț contribuie la reconfigurarea accesului la surse și la înțelegerea proceselor care au modelat spațiul românesc din Europa Centrală între secolele XIX și XX. Absolvent al Facultății de Istorie Filosofie a Universității Babeș Bolyai din Cluj și al Eötvös Loránd Tudományegyetem din Budapesta (licență, 1975), Mândruț și a conturat vocația științifică prin studiile doctorale susținute la Babeș Bolyai (1992), cu o teză despre mișcarea națională și activitatea parlamentară a deputaților Partidului Național Român din Transilvania (1905–1910). Parcursul său profesional a debutat la Biblioteca Centrală Universitară Cluj (1975–1988), instituție în care și a însușit reflexele bibliografice și editoriale, pentru ca apoi să se dedice cercetării la Institutul de Istorie „G. Bariț” din Cluj Napoca, unde a ajuns la poziția de cercetător științific principal. Interesele lui Mândruț acoperă două coordonate majore: istoria politică și culturală a Transilvaniei și bibliografia istorică. Printre temele sale se numără cele legate de Revoluția de la 1848–1849 în Transilvania. Istoricul este specialist în coordonarea și comentarea critică a documentelor, prin ediții care oferă transcrieri fidele și un aparat critic esențial pentru cercetările ulterioare. S-a ocupat și de peregrinarea studențească românească în marile centre universitare centrale (Budapesta, Viena, München) și rolul acesteia în formarea elitei culturale și profesionale, precum și de dinamica electoral politică și activitatea parlamentarilor români din Transilvania la începutul secolului XX, cu studii bazate pe surse parlamentare care clarifică strategiile politice în contexte multi etnice. Mândruț s-a preocupat cu pasiune temperată și de trasarea frontierelor post 1918 și consecințele sociale și economice ale delimitărilor teritoriale, în special pentru Banat, inclusiv relațiile româno iugoslave. S-a ocupat și de istoriografie și bibliografie și a coordonat unor volume-cheie din ”Bibliografia Istorică a României” și redactarea unor rubrici critice care sintetizează tendințele de cercetare.
Stelian Mândruț a fost secretar științific al Institutului de Istorie din Cluj Napoca (1992–1993) și secretar al părții române în Comisia Mixtă de Istorie Româno Ungară. I s a decernat Premiul Național „N. Iorga” (Primăria Municipiului Botoșani, 2006) pentru contribuțiile sale științifice. Printre lucrările și proiectele care i au consolidat reputația se numără edițiile ”Documente privind Revoluția de la 1848…” (Seria C, vol. VII–VIII, Editura Academiei Române, 2005, 2007), care furnizează surse primare și note critice indispensabile pentru reconstituirea evenimentelor regionale, precm și coordonarea volumelor IX–XI ale ”Bibliografiei Istorice a României”, instrumente de orientare pentru cercetători. La acestea se adaugă studii privind trasarea frontierei Banatului (1918–1924), articole despre dinamica electorală din Transilvania (1896–1910) și numeroase ediții de corespondență și biografii care reconstituie rețelele intelectuale ale epocii. Preocupările sale științifice includ mai ales istoria națională și parlamentarismul transilvănean, identitățile culturale, migrațiile și circulațiile intelectuale în Europa Centrală și de Est. A colaborat la proiecte internaționale și colective, implicând instituții din Germania și Polonia, și a contribuit la lucrări precum „Bibliographia Historica Romaniae” (Academia Română, 2007–2008) și studii despre schimburile artistice și identitare în spațiul est european. Mândruț folosește metode riguroase de editare a surselor (transcriere fidelă, aparattus critic, note explicative), îmbinate cu analize hermeneutice și contextualizări micro istorice. Prin această dublă abordare — considerând documentul ca obiect de lucru și contextul ca cheie interpretativă — el leagă repertoriile bibliografice de marile întrebări ale istoriei naționale și regionale. Eforturile sale au facilitat accesul la surse primare de calitate și au stimulat cercetări ulterioare, atât în România, cât și în colaborare cu instituții din Germania (Jena, München, Tübingen) și alte centre universitare. Activitatea sa a fost recunoscută prin premii și prin implicarea în proiecte naționale derulate sub egida Academiei Române. Cariera editorială și de cercetare a făcut ca lucrările sale să fie citate în sinteze istorice și folosite drept bază pentru studii asupra identității, mobilității intelectuale și relațiilor interetnice din Europa Centrală.
Textul unui articol al lui Stelian Mândruț, apărut într‑un volum colectiv dedicat lui Silviu Dragomir (Oradea, 2011) — cel mai important istoric clujean al secolului XX — tratează rolul Münchenului (Bavaria) și al orașului Leipzig în perioada interbelică ca noduri geostrategice și comerciale, „placă turnantă” între centrul și sud‑estul Europei, precum și importanța acestora pentru istoriografia României. Münchenul avea în interbelic și un rol academic și cultural semnificativ, condensându‑se ca o „cetate spirituală” printr‑o serie de instituții de cultură și știință și centre de cercetare. Instituțiile similare apărute (de ex. Berlin, Leipzig) și institutul inaugurat în vara anului 1930 urmăreau o dublă viziune: studiul germanității și consolidarea unei perspective unitare asupra Europei Centrale. Combinația eficientă între factorul politic și cel științific se manifesta prin lucrări cu tentă popularizatoare, menite să extindă militanta ideologie în anii interbelici; evoluția institutului susținea aceste demersuri. Conducerea institutului de la Leipzig a avut legături cu Silviu Dragomir, perceput ca unul dintre cei mai valoroși istorici români din Europa Centrală și de Est. Stelian Mândruț a scris despre implicarea istoricului Fritz Valjavec în anii universitari la München (1930–1934) și apoi la Leipzig, care le‑a influențat carierele atât lui, cât și lui Silviu Dragomir, implicându‑l pe acesta din urmă ca membru extern (1931) și ulterior intern (1935) în centrul de cercetare. Ascensiunea rapidă, meritocratică, susținută de calitățile personale, rețelele sociale și sprijinul politic după 1933, a făcut ca Südost‑Institut să‑și câștige prestigiu prin abordări istorice (medie/modernă/contemporană) asupra țărilor vecine și prin combinarea componentelor etnografice, geografice și istorice în studiul germanității. Silviu Dragomir a fost un colaborator de frunte, fapt remarcat în corespondența dintre germani și români. După 1935 s‑a dezvoltat o fază de mobilizare a „germanității” în spirit militant, concretizată în acțiuni de propagandă culturală: biblioteci, reviste, rețele de specialiști. F. Valjavec a coordonat activitatea tipografică a institutului și a inițiat revista de profil „Südostdeutsche Forschungen” (1936) ca „organ” pentru problematica germanității și pentru istoriografia sud‑est‑europeană, având totuși o orientare părtinitoare, în care Silviu Dragomir a avut un rol important de obiectivism.
Primele două volume din publicația ”Südostdeutsche Forschungen” au generat un flux epistolar intens și reacții de acceptare/negare, gestionate de echipa editorială din München, în colaborare cu istorici români. Colaborarea presupunea documentări preliminare și schimburi scrise privind aportul exegetic și reacțiile la texte. F. Valjavec manifesta un interes personal față de anumite figuri și folosea gesturi de curtoazie pentru a facilita trimiterea lucrărilor. Strategia institutului urmărea echilibrul între oportunități interne și externe pentru a crește prestigiul revistei și a sublinia interesele profesionale comune. Münchenul a vizat în mod expres „piața” cultural‑științifică românească, atrăgând emisari și savanți români (de ex. N. Iorga, S. Pușcariu, C. Rădulescu‑Motru, Silviu Dragomir) și cercetători aflați în afirmare. Prezența lui Silviu Dragomir în mediul austriac/slav și rolurile sale academice din perioada interbelică au consolidat legăturile. Prin aportul istoricului clujean se contura un model de cooperare participativă între centre universitare. F. Valjavec invita istoricii români să‑și exprime punctele de vedere și să contribuie la analiza trecutului în publicațiile din München și Leipzig. Interesant este că, prin acest studiu, Stelian Mândruț rămâne în memoria metodologică a istoricilor clujeni de azi. Stelian Arcadie Mândruț rămâne un nume de referință pentru oricine se ocupă de istoria Transilvaniei și de bibliografia istorică românească. Prin documentare riguroasă, ediții critice și sinteze bibliografice, el a construit instrumentele necesare pentru o istoriografie serioasă, capabilă să interogheze atât detaliile locale, cât și marile procese care au configurat România modernă. Opera sa continuă să fie un pilon pentru cercetători, studenți și publicul larg interesat de dinamica politică, culturală și educațională a spațiului românesc din Europa Centrală. Nu este un isotric de sinteză. Nu are o operă exhaustivă sau monumentală. S-a aplecat spre subiectele marginale sau de strictă specialitate. Este de fapt un istoric specializat pe subiecte subsidiare și documente nișate, fără un stil istoriografic spectaculos, dar totuși interesant prin expunerea acribiei sale cu obstinație.
Ionuț Țene