În prima mea tabără de arheologie, în 1988, ca licean, am participat la săpăturile de la o biserică cnezială din satul Răchitova. Conducătorul șantierului era tânărul arheolog Adrian Andrei Rusu, cercetător la institutul de istorie clujean. Ca elev, priveam la tânărul cercetător ca la o personalitate tutelară, ca pe un urmaș al lui Constantin Daicoviciu. În munca de arheolog, Adrian Andrei Rusu era meticulos și exigent. Așa cum eram noi, elevi, ne-a pus la lucru zi lumină: săpăm cu lopata și șpaclu și curățam cu peria oasele defuncților medievali pentru a nu scăpa un artefact care să identifice vechimea cimitirului și a bisericii. Tot el ne cerea să căutăm în gura craniilor pline cu pământ pentru a descoperi bănuțul de vamă care se punea mortului pentru trecerea în cealaltă lume. Astfel aflam că biserica era din secolul XIII. Într-o duminică ne-a organizat o excursie de vreo zece kilometri pe jos prin pădure ca să vizităm Ulpia Traiana Sarmizegetusa. Unde, rupți de oboseală, am adormit imediat în jurul unui foc de tabără. A doua zi am vizitat amfiteatrul roman, care m-a impresionat. După terminarea taberei de arheologie, o parte dintre colegi au mers cu Adrian Andrei Rusu într-o excursie în Munții Retezat; în general, colegi de la secția maghiară. Cu cercetătorul m-am reîntâlnit în septembrie 1988 la institut, unde mi-a dat un plic cu bani, constând în plata muncii de salahor-elev pe șantierul arheologic. Din banii primiți mi-am luat o pereche de blugi și, cu restul, am mâncat prăjituri la Cofetăria ”Trandafirul” de pe str. Napoca, împreună cu colegul meu, poetul Dorin Crișan. Ca student la facultatea de istorie m-am mai intersectat cu arheologul pe holurile institutului. Era bucuros că am intrat la facultate și am ales Istoria. Printre colegi se zvonea că Adrian Andrei Rusu vrea să devină urmașul isotricului Radu Popa, cel care a scris o carte despre Țara Hațegului ”La începuturile Evului Mediu românesc. Ţara Haţegului”, 1988) în perioada medievală, cea mai bună scrisă până astăzi. Adrian Andrei Rusu nu este un istoric de sinteză, de altfel la fel ca majoritatea arheologilor. El este pasionat cu acribie de detaliul cercetării și durata scurtă a temei istorice, deși cartea despre creștinismul românesc este o sinteză robustă și complexă. În oraș prin anii 2000 se vorbea că istoricul l-a contrazis pe acad. Marius Porumb prvind unele subiecte legate de arheologie, dovedind o proprensiune spre detaliu și adevăr. Adrian Andrei Rusu este un istoric de specialitate și nișă.
Dr. Adrian Andrei Rusu s-a născut pe 8 noiembrie 1951, la Mediaș și este azi unul dintre cei mai importanți cercetători români în domeniul istoriei și arheologiei medievale, cu o carieră desfășurată îndeosebi la Cluj‑Napoca. Absolvent al Facultății de Istorie a Universității „Babeș‑Bolyai” (1974), a lucrat inițial ca bibliotecar și medievist la Biblioteca Centrală Universitară „Lucian Blaga” (1975–1988), iar din 1988 a fost angajat la Institutul de Istorie și Arheologie al Academiei Române (ulterior Institutul de Arheologie și Istoria Artei), unde deține funcția de cercetător științific principal I. Specializarea sa acoperă istoria medievală târzie și perioada premodernă, arheologia monumentelor istorice și cultura materială medievală. A obținut doctoratul în istorie medievală (1987), cu o teză privind fortificațiile medievale timpurii din Transilvania. A predat cursuri universitare la Universitatea „Babeș‑Bolyai” și la alte instituții. Activitatea științifică a lui Adrian Andrei Rusu este prolifică. Este autor, coautor și coordonator a peste 20 de volume, peste 110 articole și studii, precum și numeroase recenzii și comunicări. Printre lucrările de referință se numără ”Castelarea carpatică. Fortificații și cetăți din Transilvania” (2005), ”Cetatea Oradea. Monografie arheologică” (2002) și ”Investigări ale culturii materiale medievale din Transilvania” (2009). De asemenea, a inițiat și coordonat reviste de specialitate precum Ephemeris Napocensis, Mediaevalia Transilvanica și Arheologia Medievală. Ca arheolog, a condus sau a participat la peste 70 de campanii pe mai mult de 30 de situri. Proiectele principale au inclus cercetări și restaurări la cetăți și monumente din Oradea, Târgu Mureș, Râșnov, Rupea, Vințu de Jos, Frumușeni, Densuș și alte situri importante, contribuind substanțial la înțelegerea arhitecturii fortificate și a culturii materiale medievale din regiune. Interpretările istoricului nu lasă loc unor simpatii empatice legate de originea etnică.
A primit distincții relevante, inclusiv Premiul Academiei Române (1985) și Premiul „Radu Popa” al Ministerului Culturii (2003), și a deținut roluri de expert și responsabil în organisme de protecție a patrimoniului (Comisia Națională a Monumentelor Istorice, Comisia Națională de Arheologie, ICOMOS, Asociația Arheologilor Medieviști din România, Castrum Bene). Contribuția sa științifică se caracterizează prin abordări interdisciplinare: combinarea cercetării documentare și arheologice cu restaurarea monumentelor, preocuparea pentru protecția patrimoniului construit și diseminarea rezultatelor în mai multe limbi (română, maghiară, engleză, germană). Dr. Adrian Andrei Rusu rămâne o figură centrală a studiilor medievale românești; cercetările sale au consolidat cunoașterea structurală și materială a Transilvaniei medievale și au influențat atât mediul academic, cât și practicile de conservare și valorificare a patrimoniului istoric. Este specialist în cercetarea monumentelor istorice medievale și premoderne, în studiul culturii materiale și în istoria Evului Mediu clasic și târziu din Transilvania. A fost cercetător principal la ruinele mănăstirii Bizere din Frumușeni (județul Arad). Alte șantiere arheologice la care a lucrat includ: mănăstirea Cerna, Densuș, Ostrov, Galați, Nălațvad, Râu de Mori (Țara Hațegului), Vințu de Jos (mănăstirea dominicană și castelul Martinuzzi), Teiuș (mănăstirea franciscană), cetatea Oradea, cetatea Râșnov etc. Tototdată este animator de reviste de specialitate indexate pe plan internațional (Mediaevalia Transilvanica, Arheologia Medievală) și promotor al unor programe de cercetare privind Hațegul medieval, elitele medievale românești din Regatul Ungariei, studii despre bisericile medievale (seria „Arhitectura religioasă medievală din Transilvania”) și promovarea medievisticii online.
Este autorul unor studii în domeniul castelologiei, monasteriologiei, sticlăriei și ceramicii de construcție. Din opera istoricului merită să mai amintim următoare titluri. Istoricul nu a scris mult, dar a scris foarte condenasat: ”Activitatea ştiinţifică a Universităţii din Cluj‑Napoca. 1974‑1978 (1979); ”Bibliografia istorică a României”. Vol. V (1974‑1979) în 1980; ”Izvoare privind evul mediu românesc. Ţara Haţegului în secolul al XV‑lea”. Vol. I (1402‑1473), în 1989; ”Documenta Romaniae Historica. C. Transilvania”. Vol. XIII (1366‑1370), în 1994; ”Bibliografia fortificaţiilor medievale şi premoderne din Transilvania şi Banat”, (1996); ”Ctitori şi biserici din Ţara Haţegului până la 1700”, (1996); ”Gotic şi Renaştere la Vinţu de Jos (1998); Ioan de Hunedoara şi Românii din vremea lui” (1999); ”Cetăţi medievale din judeţul Arad” în 1999 (coautor); ”Biserici medievale din judeţul Arad”, în 2000 (coautor); Dicţionarul mănăstirilor din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş” în 2000 (coord.); ”Cetatea Oradea. Monografie arheologică. I. Zona palatului episcopal”, în 2002 (autor principal); ”Castelarea carpatică. Fortificaţii şi cetăţi din Transilvania şi teritoriile învecinate (sec. XIII‑XIV) în 2005; ”Mozaicurile medievale de la Bizere” (2006, cu Ileana Burnichioiu); ”Secolul al XIII‑lea pe meleagurile locuite de către români”, în 2006; ”Monumente medievale din Ţara Haţegului” (2008, cu I. Burnichioiu); ”Investigări ale culturii materiale medievale din Transilvania (2008); ”Alba Iulia. Între fondarea eparhiei şi capitala principatului Transilvaniei”, (2009, vers. engleză şi maghiară 2010). Adrian Andrei Rusu, în cartea „Creştinismul românesc în preajma Anului O Mie: în căutarea identităţii” vine cu o viziune personală și originală asupra creștinusmului românesc. Cred că este cartea sa de căpătâi, care umbrește cercetările arheologice detaliate și limitate prin fișarea științifică a tematicii pe segmente.
Istoricul analizează critic și cu un curaj cenzurat de rațiunea cercetării dovezile arheologice privind începuturile creștinismului românesc și concluzionează că acestea nu susțin existența unei Biserici organizate și stabile în teritoriile locuite de români până spre secolele XII–XIII. Argumentele principale sunt: predominanța obiectelor de uz personal cu simboluri creștine (cruci pectorale, vase cu semne cruciforme) și absența unui inventar liturgic (potire, patere, cristelnițe, icoane) care să ateste funcționarea unor lăcașuri. Lipsa unei tradiții viticole locale stabile — necesară pentru euharistie — și absența termenilor latini în limba română pentru tehnici viticole sunt invocate ca probe indirecte ale unei practici religioase limitate. Orientarea mormintelor spre est nu este considerată un criteriu decisiv, deoarece obiceiuri similare există și la alte populații; practica incinerației și diversitatea riturilor funerare arată o realitate religioasă complexă și nu neapărat creștină. Nu există dovezi arheologice clare ale bisericilor de lemn pentru perioada discutată, iar argumentul perisabilității structurilor nu este convingător în fața absenței inventarului liturgic. Autorul critică metodele interpretative prudente ale unor cercetători, atrăgând atenția că semnele „începerii” creștinismului nu echivalează cu o continuitate sau organizare efectivă. Concluzia propusă este sceptică: creștinismul la români în perioada analizată pare a fi, cel puțin pe baza dovezilor materiale, fragmentar, marginal și neinstituționalizat, iar afirmații contrare necesită probe arheologice și documentare mult mai solide. Totuși, autorul percepe un creștinism de tip bizantin prin artefactele descoperite de arheologi.
În ultimii ani, istoricul s-a retras într-un turn de fildeș științific, refuzând să devină ca istoric un personaj vocal care să se impună prin retorică. Pentru Adrian Andrei Rusu, istoria este legată de descoperirile arheologice, unde, de cele mai multe ori, partea e mai importantă decât întregul. Arheologul are ispita amănuntului pe care-l dezvăluie ca pe o comoară ce ne face să ne închipuim cum era lumea în trecut. Pentru istoricul Rusu, doar izvoarele documentare palpabile contează; restul sunt lucruri adiacente pe lângă adevărul istoric. Istoricul niciodată nu a făcut supoziții fără o bază documentară, fără descoperirea adusă de un izvor istoriografic. Acest tip de pozitivism german e frumos, dar câteodată nu lasă istoricul și cititorul să viseze pe marginea artefactului. Istoria pentru Adrian Rusu e rece și calculată ca un șantier arheologic, care nu are nicio legătură cu povestea istorică. De aceea poate nu a ajuns academician, ca alt coleg medievist Ioan-Aurel Pop. Azi Adrian Andrei Rusu este un istoric recunoscut în lumea academică, dar tocmai datorită acribiei duse până la extrem nu a devenit o „vedetă” a istoriografiei instituționale, iar cărțile sale sunt doar pentru o elită subțire de cunoscători. Nu cred că Adrian Andrei Rusu și-a dorit altceva.
Ionuț Țene