Eram copil în anii întunecați ai comunismului când ascultam la pick-up celebrele melodii ale lui Tudor Gheorghe de pe discuri de vinilin, cu hârșâitul lor de patina timpului, ce te îndemna la reverie și contemplare. Erau atunci în top două melodii ale bardului oltean: ”Acolo este țara mea…” și ”Cântecul străinătății”. În acel obsedant deceniu `80 al foametei, a cozilor nesfârșite la produse alimentare și a îndelungatelor pene de curent strategice să asculți versurile „Fie pâinea cât de rea,/ Tot mai bine-n țara mea” era cu adevărat o provocare. Mulți români doreau să fugă din țară și să scape din ghearele securității, dar și de bastoanele milițienilor care ne loveau fără motiv pe noi copii pe străzile sparte ale cartierului muncitoresc clujean Mănăștur. Ascultam serile cu nesaț la Radio Europa Liberă cum reporterii luau în derâdere melodia ”Cântecul străinătății” interpretată de Tudor Gheorghe și cum artistul oltean ar fi fost huiduit de comunitățile din exil, care ascultând cântecul îl apostrofau că face propagandă regimului ceaușist. Sincer atunci eu ca și mulți alții credeam că ”Cântecului străinătății” era o melodie pe versurile compuse de cantautor sau de către unul dintre barzii adulatori ai regimului comunist: Adrian Păunescu, Gherghe Tomozei, Vadim Tudor sau Dan Deșliu. Mult mai târziu am aflat cu stupoare că frumoasele și penetrantele versuri au fost compuse în a doua jumătate a secolului XIX de un poet azi complet uitat pe nedrept George Crețeanu sau Crețianu, A fost un poet romantic precursor al lui Alexandru Macedonski, Mihai Eminescu sau George Coșbuc. Din păcate critica noastră literară și istoricii literari se opresc să scrie doar la vârfurile generațiilor poetice, uitând pe nedrept un poet ca George Crețianu care se ridică la un nivel artistic elevat, concurând chiar cu mentorul său de generație Vasile Alecsandri de la care, desigur, s-a inspirat.
La 3 octombrie 1829 s-a născut la București George Crețeanu. Tatăl său era paharnicul Zamfirache Crețeanu și mama se trăgea din celebra familie Samurcaș Deci aparținea unei familii înstărite ceea ce i-a asigurat o situație propice călătoriilor în străinătate. Debutează literar in „Curierul românesc” la 1847. Publică satire, cronici teatrale și versuri. Anul revoluționar 1848 îl surprinde studiind la Paris literele si dreptul. Aici publică în revistele scoase de emigrația română. La Paris ia parte la înfiinţarea, în 1851, a societăţii „Junimea română” şi a revistei cu acelaşi nume. Întors în ţară la 1853, a intrat în magistratură (procuror de tribunal, substitut de procuror la Înalta Curte de Casaţie). Înfocat unionist, a militat pentru Unirea Principatelor, atât prin scris, cât şi prin activitatea sa politică: deputat în Adunarea legislativă, director în Departamentul Dreptăţii. În 1862 a deţinut portofoliul Ministerului Cultelor. A desfăşurat o intensă activitate publicistică: în 1855 a sprijinit apariţia ziarului „Patria”, a fost redactor la „Concordia”, „Revista contimpurană”, „Revista literară şi știinţifică”, „Revista română”, „România”; s-a numărat printre colaboratorii revistelor unioniste „România literară” şi „Steaua Dunării”, dar şi ale altor publicaţii ale vremii: „Convorbiri literare”, „Pressa”, „Revista Carpaţilor”, „Românul”, „Trompeta Carpaţilor” etc. Şi-a adunat versurile în două volume: ”Melodii intime” (1854) şi ”Patrie şi libertate” (1879), în care se regăsesc cele mai reuşite poezii ale sale: Perseverenţa, Chemarea poetului, Cântarea brazilor la mormântul bătrânului Mircea, Odă la patrie, O noapte în Carpaţi, Mormintele martirilor, Glasul viitorului, Dorul ţării, Cântecul străinătăţii. În 1908, Nicolae Iorga îi tipărește, la editura sa din Vălenii de Munte, un volum de ”Poezii alese”, în care apreciază ”Adio la Carpați” și ”Cântecul străinătății.” Această poezie dedicată dorului de țară a celor plecați este extrem de actuală și astăzi. Mulți prieteni din Diaspora când o ascultă melodia le dau lacrimile pentru că „Fie pâinea cât de rea,/ Tot mai bine-n țara mea“. sau ”D’oiu muri, voiu să mă’ngroape/În pământul românesc./Fie piatra cât de grea,/Tot mai bine în țara mea!” Poemul este bine compozit structural și este astfel foarte muzical și bine construit prozodic, iar metaforele sunt extrem de puternice. Este o poezie care poate sta alături de cele eminesciene.
Românii pe care i-am cunoscut în Spania sau Italia străină când auzeau aceste versuri lăcrimau instant: ”Rătăcesc în căi străine,/De căminu-mi depărtat;/Petrec viața în suspine,/Pâinea ‘n lacrămi mi-am udat.” Cred că orice român care s-a născut cu sentimentul indescifrabil și unic românesc e imposibil să nu vibreze la versurile: ”Vezi o culme muntenească/Ș’o căsuță de desubt?/Este casa părintească,/Unde laptele am supt.” Iar după fiecare strofă ca o cadență și un remember recognoscibil a ceea ce ești și reprezinți: Ah! în țara mea frumoasă/Am lăsat tată iubit,/Am lăsat mamă duioasă,/Ce de plânsuri a albit./Fie pâinea cât de rea,/Tot mai bine în țara mea!” Consider că poetul George Crețeanu trebuie reevaluat ca o voce lirică puternica și originară, aflat între generația lui Vasile Alecsandri și cea lui Mihai Eminescu și Alexandru Macedonski. Poezia ”Cântecul străinătății” nu a fost scrisă în comunism, nu compusă în perioada interbelică și nici de Tudor Gheorghe, ci este crată de un poet român George Crețeanu pe la 1880, care simțea atunci ce simțim noi, astăzi, românii răspândiți toți șapte milioanele pe toate meridianele lumii, dar cu o singură inimă, care bate pentru România. Să rețineți dragi români plecați versurile astea: ”Fie pâinea cât de rea,/Tot mai bine în țara mea!” Iar când poetul spune ”Fie piatra cât de grea/Tot mai bine în țara mea” se referă la locul unde fiecare român trebuie să se îngroape acasă, în cimitirul strămoșesc, pentru a fi prezent la întâlnirea cu destinul hărăzit de cerul românesc.
Ionuț Țene