Poetul optzecist Sorin Grecu ne-a învățat de-a lungul anilor să ne șocheze cu volume de versuri spectaculoase scoase din mucegaiul unui citadin putrezit. A scris versuri despre medicina legală, criminali, vagabonzi, bolnavi și despre nebunii Clujului. Este clar că poetului Sorin Grecu îi place să epateze și să șocheze cititorul de poezie. Volumul „Napocalipsa” vine pe același registru lugubru și propune o poezie de atitudine, cu accente vizionar-apocaliptice, în care orașul contemporan (în speță Clujul) devine un spațiu simbolic al degradării morale, al manipulării colective și al crizei spirituale. Titlul însuși, un joc lexical acid între „Napoca” și „Apocalipsa”, ceea ce sugerează suprapunerea planului local peste unul escatologic: orașul concret este ridicat la rang de metaforă a sfârșitului de lume. Clujul lui Sorin Grecu este apocalipsa în stare pură. Așa vede și percepe el orașul în care trăiește și scrie. Cartea a apărut la Editura ”Vatra Veche”, prin grija specială a lui Nicolae Băciuț. Tema centrală a volumului este decăderea lumii moderne, prinsă între tehnologie, impostură, spectacol mediatic, politicianism și pierderea reperelor sacre. Poetul nu vrea să vadă inefabilul, ci numai ”urâtul” diurn în maniera lui Tudor Arghezi. Poetul Sorin Grecu oscilează între sarcasm social și invocație religioasă, între grotesc și iluminare și la final pare totul imund. Axis mundi dintr-un Cluj-”Napocalipsa” destructurat moral este doar armaghedonul. Textul de pe coperta a IV-a a volumului ”Napocalipsa”, semnat de Darie Ducan și Ionel Bota, funcționează ca o cheie hermeneutică pentru întreaga carte, punând accent pe dubla dimensiune a poeziei lui Sorin Grecu: satirică și mistică. Darie Ducan surprinde tensiunea dintre sarcasm și lirism: „Cu tot harnașamentul și tubulatura acestor umori ale inflexiunilor satirei, în cele din urmă, impresia că suferă de o carență a lirismului și a limpezirii se spulberă prin vanilia creștinismului (eu aș fi scris tămâia…), care apare pe nevăzute.” Al doilea text, semnat de Ionel Bota, accentuează complexitatea ontologică și intertextuală a volumului: „Nu exagerăm contextul extirpat din viziunile lui Bosch dar și dintr-un modus operandi kafkian.” Trimiterea la Bosch evocă imaginarul grotesc, apocaliptic, populat de ființe deformate, în timp ce „modus operandi kafkian” sugerează absurdul existențial și alienarea birocratică. Volumul este și o estetică a urâtului. Criticul identifică astfel două axe estetice: grotescul vizual și absurdul ontologic. Poetul inventează cu un curaj demn de frumoșii nebuni ai marilor orașe o scatologie lirică. E momentul de supliciu originar al poetului, care preferă versuri și poeme lungi într-un epic care pare că nu se mai termină.
În poemul „NAPOCALIPSA: UNTOLD PARK”, orașul devine scena unui carnaval apocaliptic autosuficient și dogmatic:
„când voi ați declanșat deja apocalipsa
orașului cu un prezent inept”
Apocalipsa nu mai este un eveniment metafizic, ci unul cultural și urban, chiar demonic, produs prin alienare colectivă. Spectacolul („concert/al nimănui și-al tuturor”) devine simbol al uniformizării și al golirii de sens. Clujul a pierdut metafizica și s-a înecat în propriul fizic. Un filon important este satira vehementă, construită prin imagini grotești și ironie amară. În poemul „CETĂȚEANUL DE ONOARE AL ESTULUI SĂLBATIC”, manipularea postumă a eroului este demascată:
„i-au refăcut (cu ace) zâmbetul serafic,
adăugându-i pe mâini și față o tonă de fard”
Imaginea cadavrului cosmetizat ajunge o metaforă a falsificării istoriei. Poetul utilizează hiperbola și detaliul grotesc pentru a sugera teatralizarea adevărului, devenind astfel o minciună perenă și asumată. La fel, în „CANIBALISM: COLDPLAY/ROM ȘI MITITEI”, registrul ironic este dublat de un ton pseudo-profetic:
„și-un ultim, ultim truism:
o să vă-mpingă rapid spre canibalism!”
Canibalismul funcționează ca metaforă a autodistrugerii sociale, a consumului reciproc într-o societate dominată de manipulare politică și divertisment de masă. Unde este cultura? Pare că întreabă poetul înnebunit de artificiul orașului. Volumul abundă în imagini halucinante, cu tentă suprarealistă. În poemul „CÂT DE AGLUTINAT PARE AICI ADEVĂRUL” apar copii mutanți: „le crescuse în frunte cel de-al treilea ochi!” Al treilea ochi simbolizează revelația, dar și mutația forțată produsă de un sistem opresiv. Lumea este traversată de muzicanți ieșiți din „marșul timpului dement”, ceea ce sugerează dezaxarea istoriei. Grotescul capătă accente biologice în „Călugărița-i pe a ta iubită”, unde erosul devine mecanism entomologic: „vertebratul după moarte-i folosit ca nutrient!” Metafora lanțului trofic transformă relația erotică într-un act de devorare, sugerând fragilitatea și precaritatea ființei. Un motiv recurent este dedublarea, criza sinelui. În „BRUSC L-AI ZĂRIT PE CELĂLALT DIN TINE”, scena oglinzii devine moment revelator: „te-ai trezit salutându-te chiar pe tine!”
Gestul absurd trimite la pierderea coerenței identitare. Clujul și-a pierdut indentitatea și metafizica plonjând în divertisment ca funcție socială. Universul interior este fracturat, iar ființa pare „camuflată uluitor de bine / în trupul din care (…) n-aveai cum să cazi”. Dincolo de sarcasm, există o permanentă tensiune spirituală, care demască plictiseala coruptă a orașului înnecat de concupiscența Untold-ului. Poetul invocă divinitatea nu ca ornament, ci ca ultim reper salvator. Orașul îl lasă poetul demonilor. Poezia „Poem de revoluție, moarte și sex” ne introduce într-o satiră dramatică, devenind o construcție narativă amplă, cu tentă anecdotică și simbolică, în care experiența istorică a Revoluției din 1989 se împletește cu mitul erosului salvator și devorator. Textul funcționează ca o baladă modernă, cu accente burlești, tragice și ironice. Revoluția ca „nunta iadului” este paradigmatică pentru poet. Secvența centrală evocă violența Revoluției, împletită cu grotescu futil:
„se trăgea acolo ca la o nuntă a iadului
militarii rădeau cu rafale pe oricine”
Metafora „nuntă a iadului” este extrem de sugestivă, carnal de diabolică, și ne caracterizează sociopatic pe noi clujenii născuți în ”Napocalipsă”. În „RUGĂCIUNE”, tonul devine confesiv: „învață-mă să stârpesc Răul nostru din mine!”
Apocalipsa nu este transcendentă, ci produsă de comunitate („voi”). Orașul devine un organism degradat moral, iar „prezentul inept” sugerează o criză a sensului dar prin empatie și a cititorului. În acest Cluj nu se mai poate trăi este concluzia poetului:
„tăcerilor cu înțeles într-un concert
al nimănui și-al tuturor,
sinistru cor”
Poetul construiește o metaforă colectivă: concertul este simultan al tuturor și al nimănui – imagine a uniformizării. Oximoronul „tăcerilor cu înțeles” accentuează ideea că zgomotul lumii anulează semnificația autentică. Ritmul fragmentat, versul liber și dislocările sintactice redau dezarticularea lumii urbane corupte a Clujului ocupat de o ”turmă de demoni”. Apocalipsa exterioară este dublată de una interioară. Răul colectiv este interiorizat, iar salvarea presupune purificare lăuntrică. În poemul „VEDERE DE SUB CRUCEA RIDICATĂ DE TINE”, simbolul crucii capătă sens inițiatic: „să-ți ridici singur – și-n avans – propria cruce!” Asumarea suferinței devine condiție a maturizării spirituale la poet. În poemul „RUGĂCIUNE”, reluarea obsesivă – „Mă rog Ție, Doamne – încontinuu mă rog” – accentuează tensiunea interioară. Repetiția subliniază insistența, iar crescendo-ul sugerează o autentică frământare spirituală. Observăm și o tehnică a concretizării abstractului: gândurile devin „plăsmuiri – un drog”, travaliul este „bâlbâit și confuz”. Rugăciunea nu este ornamentală, ci dramatică, aproape corporală. Mai puțină transcendență și mai multă concupiscență. Metaforele violente și concrete („orașul prionic”, „armata de teracotă”, „holograma cu gheare”), registrul colocvial combinat cu limbaj teologic sau științific (zigot, prion, ectoplasmă) produc un contrast stilistic modern. Intertextualitatea a devenit o marcă a lui Sorin Grecu, prin referințe culturale la Frații Grimm, Matrix sau Apocalipsa biblică. Versul liber, cu ritm sincopat și fragmentar, sugerează dezarticularea lumii contemporane, iar ironia și sarcasmul, adesea dublate de invectivă, sporesc tensiunea discursului.
Estetic, „Napocalipsa” cultivă o poetică a excesului incontrolat care duce spre dezintegrare social-culturală: imagini apocaliptice, acumulări lexicale, enumerări și juxtapuneri șocante. Lumea este prezentată ca un spectacol grotesc, un carnaval al degradării, dar și ca un spațiu al revelației posibile. Poetul îmbină, cu un entuziasm ușor gregar, grotescul cu misticul, socialul cu metafizicul, sarcasmul cu rugăciunea. Rezultatul acestei aventuri poetice cu tentă epopeică este o poezie tensionată, polemică, ce denunță „marele Nimic” contemporan, fără a abandona însă speranța restaurării prin credință. Aici poetul Sorin Grecu este în concordanță cu alt poet din aceeași generație: Alexandru Petria. După ce citeși cotropit de sentimente contradictorii volumul „Napocalipsa” poți spune că acesta este un volum de poezie vizionară, profetică, cu accente satirice și mistice, în care orașul devine scenă apocaliptică, iar individul – martor și victimă a propriei alienări. Prin imagini puternice, metafore biologice și religioase, limbaj hibrid și ironie tăioasă, Sorin Grecu re-construiește o frescă poetică a prezentului tot mai hâd, situată între denunț și rugăciune, între grotesc și revelație. Nu întâmplător l-am descris într-o altă recenzie pe Sorin Grecu drept un „boxer liric”. Cu această nouă culegere de versuri, ce descrie Clujul ca un câmp de bătălie demoniac și un spațiu apocaliptic, pot spune că poetul este nu numai liric, ci și un profet epic al vremurilor de pe urmă. După ce lecturezi volumul, rămâi într-o stare de transă, hipnotizat de răul de lângă tine, care nu poate fi exorcizat. Sorin Grecu rămâne același poet egal cu sine, al generațiilor ’80/’90, în care degradarea social-civică și spirituală a acelor ani apocaliptici și-a pus amprenta pe opera și viața sa sa, devenită tot mai originală și mai șocantă, la propriu și figurat. Poate ar trebui inclus volumul de versuri într-un festival de poezie despre Armaghedon. Ar lua desigur premiul întâi cu steluță. Volumul ”Napocalipsa” se poate integra imediat la secțiunea ”Cataclisme” din istoria liricii românești.
Ionuț Țene