Prima dată în viață am văzut numele Ovidiu Pecican pe o carte din biblioteca părinților mei, în 1990. Era un roman cu coperți închise intitulat ”Eu și maimuța mea”. Titlul provocator mi-a atras atenția; îmi închipuiam autorul mânuind o maimuță păroasă. Era un roman de debut, apărut la Editura Dacia. Personal l-am întâlnit pe istoricul Ovidiu Pecican în acei primi ani după Revoluție, la Facultatea de Istorie. Un coleg de an mi-a arătat cu degetul spre un individ înalt și grăsuț, cu plete lungi și barbă neagră. Când am discutat prima dată, pot spune că de la început a fost o empatie reciprocă. Ovidiu Pecican era un profesor deschis, în stil „cool” al acelor ani și prietenos cu studenții, total diferit de stilul rigid al celorlalți profesori, care se mențineau în stilul clasic. Ovidiu Pecican era un profesor popular la Facultatea de Istorie, care, prin specialitatea sa conform noilor doctrine europene post-decembriste, a devenit mai apoi un factotum la facultatea de studii europene. Ovidiu Pecican era interesat și implicat în viața literară clujeană și avea contacte cu grupurile neo‑avangardiste din oraș și, mai ales, cu grupul meu, din jurul societății și cenaclului „Zalmoxis”, sub conducerea poetului Horia Muntenuș. Pe tot parcursul anilor ’90 mă leagă multe amintiri de Ovidiu Pecican, care scria istorie ardelenească și era un personaj interesant al Clujului acelor ani. Îl vedeam des și la Biblioteca Soros de pe str. Țebei din Grigorescu, unde ne întâlneam să citim cărți noi apărute în Occident. Convivial și volubil, cu Ovidiu Pecican trecea altfel o pauză între cursuri, la celebrele cafenele literare Arizona și Croco.
Această corelație prietenoasă între boemă și lumea academică clujeană s-a răcit brusc în 1999, când a apărut manualul de istorie alternativă pentru clasa a XII‑a, coordonat de Ovidiu Pecican și de Țîrău, Mitu și Copoeru — manual sprijinit la apariție de o fundație pentru o societate deschisă. Reacția societății românești a fost virulentă, dar criticile asupra manualului nu aveau consistență analitică istoriografică. Din păcate am observat repede că manualul era prost redactat pentru că nu îndeplinea criteriile elementare ale științei istoriografice. Era conceput ca o poveste și un foileton de revistă mondenă; nu avea nimic din metodologia istorică și, mai ales, din principiile Școlii Analelor, cea mai concludentă în redactarea unui text istoric sau manual. Eu, ca fanatic al Școlii Analelor, mi‑am dat imediat seama că manualul nu era un construct științific și confunda durata scurtă cu cea lungă în proiecția istorică. Andreea Esca era mai vizibilă în manual decât Mihai Viteazul, ceea ce m‑a făcut să pun întrebarea: dacă Esca rămâne gravidă? Atunci dispare din istoria României și rămâne Mihai Viteazul? Mai mult, se scria mai mult despre jurnalistul Constantin „CTP” Popescu decât despre Ștefan cel Mare, care a domnit 47 de ani și a realizat 42 de mănăstiri și a câștigat multe bătălii împotriva turcilor, pentru care a fost înnobilat de papă cu titlul „atlet al lui Hristos”. Să faci egalitate între CTP și Ștefan cel Mare depășea orice regulă științifică și metodologică a istoriei ca știință. Evident, manualul nu respecta nicio regulă metodologică și științifică și era perfect ideologizat în spirit „woke”, ocultând, de altfel, întreaga metodă istoriografică românească. Proiecția istoriografică propusă de manual mergea pe ideea demitizării istoriei naționale, la modă în acei ani datorită istoricului Lucian Boia.
Am fost atunci, în anul 2000, cam singurul care a venit cu argumente metodologice și am desființat manualul de istorie alternativă. A avut loc și o emisiune la NCN în care am fost invitat la o dezbatere cu Virgil Țîrău, moderată de Adi Ardeleanu, astăzi om de radio în Canada. Emisiunea a avut o audiență mare în oraș. A fost un interes atât de mare, încât toți reporterii, cameramanii, secretarele, paznicii și chiar femeile de serviciu stăteau ciorchine în jurul platoului de filmare. Pe baza preceptelor Școlii Analelor ale lui Paul Lefebvre și Fernand Braudel am desființat metodic acest manual, care nu respecta principiile istoriografice, didactice și nici adevărul istoric. La final am luat manualul Istoria RPR, editat de sovieticul Mihail Roller, din biblioteca bunicului meu, l‑am scos pe masa de interviu de pe platou și l‑am pus alături de manualul de istorie alternativă, spunând că este o continuitate a fostului manual sovietic. A fost un șoc de imagine publică pentru telespectatori, dar de atunci ușile instituțiilor academice mi s‑au închis direct în nas, definitiv. De atunci, conformismul academic și istoriografia demitizantă au devenit politică istoriografică instituțională. După această critică a manualului alternativ am crezut că Ovidiu Pecican mi‑a purtat ranchiună. M‑am înșelat, însă. În 2003 a venit să‑mi prezinte și să lanseze cartea mea ”Cronici de istorie românească” la BCU „Lucian Blaga”. A venit îmbrăcat într-o cămașă verde, ca o autoironie la acuzațiile din spațiul public la adresa noastră. Prin 2012, după ce profesori de la facultatea de istorie mă refuzaseră să-mi ofere interviuri-chestionar despre Clujul studențesc al anilor `80 pentru lucrarea de post-doctorat ”Biografii clujene universitare, 1959 – 1989”, acceptul lui Ovidiu Pecican de a îmi răspunde la întrebări m-a bucurat. Mi-a propus să-i ofer o pizza la cea mai bună pizzeerie de pe B-dul Eroilor și în timp ce mâncam în circa o oră am înregistrat interviul despre viața studențească a anilor 80 dintr-un comunism sufocant. Intervenția lui Pecican a fost suculentă și cu multe informații utile pentru tema mea. Am realizat astfel o radiografie interesantă a Clujului sufocat atunci de sărăcie și control ceaușist.
Erau vremuri frumoase la Cluj‑Napoca, în care dezbaterea istoriografică era vie și nu atât de restrictivă azi din cauza obsesiei pentru obiectivism academic și a legilor care cenzurează indirect cercetarea istorică, de teama că, dacă ajungi să scrii despre perioada interbelică, vine procurorul la ușă sau primești o amendă de la CNCD în poștă. Frumusețea istoriografiei este tocmai dezbaterea și controversele, nu cenzura ideologică sau instituțională. Clujul azi e sufocat de un conformism istoriografic, ca să nu se deranjeze; astfel s‑a pus praful pe dezbatere, din păcate. Se scriu mai nou cărți pe subiecte de istorie interbelică cu „mânie proletară”, în maniera lui Fătu, Spălățelu și Mușat din vremea ceaușistă, ca să fie pe o linie „corectă” istoriografic, foști colegi din aparatul de partid comunist a lui Boia. Iar emisiuni de dezbatere nu se mai fac de teama amenzilor CNA și a legilor restrictive. Astfel se explică conformismul și obiectivismul fad și plictisitor al dezbaterilor aproape inexistente în istoriografia română. Istoriografia română ca paradigmă a dezbaterii este pe un drum înfundat acum și datorită conformismului, obiectivismului și comunitarismului. Ovidiu Pecican a scris mult. Este un istoric de sinteză, aș spune chiar exhaustiv. Are atât de multe cărți de istorie medievală, modernă și contemporane publicate că mi-ar trebui să scriu o carte nu un simplu medalion bio-bibliografic. E un isotric sinergic și comprehensiv. Se pricepe la toate. Și la evul mediu și la epoca modernă și contemporană și la etnogeneză. Deși specializat pe istoria medievală, istoricul Pecican știe astfel să jongleze cu ardoare și acrivie pe teme moderne, contemporane sau studii culturale. Opera sa vastă s-a bucurat de expunere în librăriile și târgurile de carte din țară. În ultima vreme posibil ca producția istoriografică să vină și cu realizări financiare.
Ovidiu Coriolan Pecican s-a născut pe 8 ianuarie 1959, la Arad. Este nu numai un istoric impetuos, ci și scriitor și un publicist energic, cunoscut pentru contribuțiile sale în domeniul medievisticii, istoriografiei regionale și dezbaterilor culturale din România contemporană. Pecican a absolvit Facultatea de Istorie‑Filosofie a Universității „Babeș‑Bolyai” din Cluj în 1985 și şi‑a obținut doctoratul în istorie în 1998. În prezent este profesor universitar la Facultatea de Studii Europene și cercetător la Institutul de Antropologie Culturală din cadrul aceleiași universități. Activitatea sa didactică și științifică îl plasează printre vocile importante ale mediului academic clujean. Pe lângă activitatea academică, Pecican este publicist și realizator de emisiuni TV (Clujul trăit, Agartha Club, Sarea‑n bucate, Transparențe). În 2008 a fost numit ambasador național al Anului European al Dialogului Intercultural. Din 2020 a înființat revista culturală independentă ”Avalon”, iar din iulie 2021 a preluat conducerea revistei ”Steaua”. organizând pe lângă și un cenaclu literar în care participă tineri și pensionari poeți. Este coautor al manualelor de istorie pentru clasele a XI‑a și a XII‑a apărute la Editura Sigma în 1999 (împreună cu Sorin Mitu, Lucia Copoeru, Virgiliu Țârău și Liviu Țârău), edituri aprobate de Ministerul Educației Naționale; primul dintre aceste manuale a fost ulterior interzis în școli, generând dezbateri publice și polemici în mediul academic și politic. Pecican are o prolifică activitate editorială, semnând studii de medievistică, eseuri istorice și lucrări de europenistică. Printre volumele sale se numără ”Troia, Veneția, Roma. Studii de civilizație europeană” (1998), ”Arpadieni, angevini, români. Studii de medievistică central‑europeană” (2001), ”Realități imaginate și ficțiuni adevărate în evul mediu românesc” (2002), ”Poarta leilor. Istoriografia tânără din Transilvania” (I, 2005; II, 2006), ”Sânge și trandafiri. Cultura ero(t)ică în Moldova lui Ștefan cel Mare” (2005) și ”Dicționarul celor mai bune cărți de istorie românească” (2008). În 2023 a publicat, la Editura Cuantic, ”Istoria României – Stat și Cultură” (1866–2018) și primul volum din ”Istoria românilor de la origini și până astăzi”. Lucrările lui Pecican reflectă interesul pentru intersecțiile dintre istorie, cultură și identitate europeană, dar și pentru regionalismul românesc. El face parte din grupul ”Provincia”, o rețea de intelectuali ardeleni care susține ideea regionalizării României. Ovidiu Coriolan Pecican rămâne o personalitate marcantă a scenei intelectuale românești contemporane, prin combinația dintre activitatea academică riguroasă, prezența publică și implicarea în proiecte culturale și editoriale, contribuind la dezbaterea istoriografică și culturală din țară. Prin caracterul vast al abordărilor istoriografice se aseamănă cu Constantin Giurescu. La începutul anilor 2000 istoricul era un patriot local axat pe etno-centralismul transilvan, care era la modă atunci, dar cu trecerea anilor a abordat mai larg contextul istoric românesc cu interferențe pe toate regiunile istorice. Excepționalitatea transilvană dusă la exces cade în provincialism și marginal, fapt pentru care istoricul a realizat capcana istoriografică și s-a axat pe o arie geografică națională mai largă. Ajungând ca în ”Istoria românilor de la origini până astăzi” să sublinieze rolul valahilor sud-balcanici la etnogeneza românească.
Ovidiu Pecican, în cartea ”Realități imaginare și ficțiuni adevărate în Evul Mediu românesc” (2012), oferă o meditație clară și bine argumentată asupra conviețuirii dintre legendă și fapt istoric în sursele medievale. Argumentul central — că miturile și narațiunile fabuloase nu sunt simple erori, ci componente reale ale mentalităților care generează și modelează evenimente istorice — este susținut limpede și cu sensibilitate metodologică. Lucrarea evită reducționismul positivist și propune o lectură empatică a textelor vechi, esențială pentru oricine vrea să înțeleagă complexitatea epocii. Cartea ese recomandată studenților și pasionaților de medievistică și istoriografie, tocmai că propune analiza textului vechi cu pasiune. Citindu-i o carte apărută acum câţiva ani “Medievalităţi” (Ed. Palimpsest, 2009) trebuie să recunosc că m-am regăsit, cu anumite limite, în teoria istorică a lui Ovidiu Pecican privind evul mediu în spaţiul intra-carpatic şi nu numai. Cartea e concepută ca o sumă de eseuri originale şi interpretative, solicitând cititorul la interogaţii. Pecican porneşte în interpretarea timpului istoric de la mit. El consideră originile istoriei românilor mitice şi interpretarea inefabilului milenar e conceput ca o “mithistorie”, pornind de la Mircea Eliade şi ajungând la Ioan Petru Culianu.La Ovidiu Pecican văd o subsidiaritate între istorie şi poezie, o simbioză “secretă”, ce face fascinantă istoriografia. La urma urmei, primii istorici ai lumii au fost barzii, şamanii şi poeţii, care cântau în versuri melodioase măreţe întâmplări trecute. Există o poezie a trecutului, de fapt a istoriei în general, care îl apropie pe poet de istoric şi invers. De aceea, în ciuda teoriei marxiste, istoria nu e o ştiinţă exactă ca matematica sau chimia. E mai degrabă o inerpretare subiectivă a trecutului de către un istoric cu bagajul său de cunoştinţe şi afecte. În “Medievalităţi” Pecican aruncă o privire ascuţită în evul mediu românesc, a cărui osatură spiritual nu era “naţiunea medievală”, cum susţin în cărţile lor Pompiliu Teodor sau I.A. Pop, ci mai degrabă o legătură strict feudală, prin vasalitate şi suzeranitate, iar apoi prin religia ortodoxă de factură cultural slavonă. Ovidiu Pecican faţă de confraţii săi neagă existenţa unei “naţiuni medievale româneşti”, dar nu respinge legăturile culturale şi religioase dintre românii de pe ambii versanţi ai Carpaţilor, fapt ce se poate observa prin istoriografie, prin Legenda fraţilor Roman şi Vlahata, creată în Maramureşul istoric, circa sec. XIV, şi care se referă la o originea italică comună a valahilor. Istoricul clujean preferă denumirea dată de străini românilor, adică vlahi, faţă de cea de „rumân”, aşa cum îşi spuneau dintotdeauna românii. Pecican pune mai mult preţ pe depedendenţa feudală, dintre suveran şi suzeran sau a stăpânului feudal cu supuşii, care nu avea conotaţii entice, decât pe tipologie sau pe o “ideologie de neam”, care nu exista în evul mediu. Conştiinţa naţională e creaţia secolului al XIX-lea. Aici mă despart de autor şi susţin teoria lui I.A. Pop privind o conştiinţă a originii comune a românilor, lucru care nu o refuză Pecican în cercetarea cronicilor medievale, dar nu crede că acestea contribuiau la o unitate etnică românească. Istoricul vede Romania medievală ca mari insule entice de vlahi din Munţii Olimpului până în Munţii Carpaţi. Există o continuitate de secole prin limbă şi religie între vlahii din Munţii Pindului şi cei din Maramureş. Aceste pânze entice de latinofoni au fost sparte de invazia slavilor, bulgarilor sau ungurilor. Ovidiu Pecican e permisiv şi cu catolicismul în mediile nobiliare din Ardeal, Moldova sau Muntenia. Până la Vlaicu Vodă sau Petru al Moldovei, catolicismul era o religie îmbrăţişată de membrii caselor domneşti şi de o parte din marea boierime. Totuşi, Pecican nu explică cum “descălecatele” au fost factori de “infidelitate” a schismaticilor faţă de ofensiva catolicismului, atât prin Bogdan în Moldova sau Negru Vodă în Ţara Românească. Până la urmă, ortodoxia populară, de factură lingvistică slavonă a reprezentat osatura românilor din spaţiul carpato-danubiano-pontic până în epoca modernă. Paradoxal un popor latinofon şi-a păstrat identitatea etnică datorită ortodoxiei de expresie slavonă şi proiecţie bizantină. Am devenit vorba lui Iorga “Bizanţ după Bizanţ”. Nobilii români din Ardeal, care au trecut la catolicism au fost maghiarizaţi, iar catolicii din Moldova şi Muntenia marginalizaţi la curte. Înfiinţarea Mitropoliei Ortodoxe de către Nicolae Alexandru la 1359 a fost un act de suveranitate şi independenţă a valahilor din Ţara Românească faţă de regalitatea maghiară catolică. Ortodoxia devenea, astfel, expresia unei identităţi româneşti, iar catolicismul religia stăpânului opresor. Asta încă din sec. XIV. Românii din Ardeal preferau preoţi, călugări şi ctitorii de mănăstiri cu danii, proveniţi din Ţara Românească sau Balcani, ca semn al identităţii proprii faţă de catolicismul, perceput ca religia stăpânilor maghiari. Nu o fi avut românii conştiinţă naţională modernă în evul mediu, nu aveau cum, dar ei ştiau de timpuriu, că prin ortodoxie şi biserica subordonată Mitropoliei de Argeş îşi păstrau identitatea şi credinţa, precum şi o afinitate cu domnii valahi şi moldavi, care ofereau danii generoase schismaticilor ardeleni. “Conştiinţa de neam medievală” a românilor era de fapt ortodoxia de expresie slavonă, ca o armură spirituală împotriva catolicismului opresor şi osatura unei identităţi originale, care a fost evidenţiată de cronicarii şi umaniştii din secolul XVI şi, mai ales, din sec. XVII.
Ovidiu Pecican propune, de asemenea, în articolul său „Originile statului la sud de Carpați (un text din finalul sec. XIII – începutul sec. XIV)” (România literară, nr. 47–48/2023), o lectură revizuită a începutului Letopisețului Cantacuzinesc și, în special, a fragmentului cunoscut ca „Legenda descălecării pravoslavnicilor creștini”. Plecând de la analiza formulării inițiale, a toponimiei evocate (Turnu‑Severin, Strehaia, Craiova) și a contextului documentar central‑european, Pecican argumentează că textul este o creație cărturărească databilă spre sfârșitul secolului XIII — începutul secolului XIV, produsă într‑un mediu politic și cult care urmărea legitimizarea unei autorități regionale oltene. Pecican conectează narațiunea legendară la un fond de modele intelectuale circulate în Europa Centrală și de Sud‑Est — circulația materialului troian, gestele maghiare (Anonymus, Simon de Kéza) și diploma regală a lui Ladislau IV Cumanul (1279) — și arată cum aceste surse intră în alcătuirea unei istorii „la comandă”. Unul dintre izvoarele certe ale ”Legendei descălecării pravoslavnicilor creștini” este, cu o mare probabilitate, direct sau indirect, diploma așezării cumanilor între Dunăre și Tisa, sau lângă Mureș și Criș, dată de regele Ladislau al IV-lea Cumanul în 12 august 1279. (Este încă un act oficial provenind din arhiva regală a Ungariei.) Legenda este o operă de cancelarie: un produs literar inspirat din texte latine și maghiare, eventual și bizantine, redactat de un scrib instruit (logofăt/diac de curte) pentru a afirma preeminența Țării Severinului și identitatea „pravoslavnicilor creștini” în raport cu Regatul Ungar. Un punct central al demersului este transformarea etnonimului și a titulaturii politice: Basarabii apar treptat, în sursele externe, ca desemnând nu doar dinastia, ci și supușii statului de la sud de Carpați. Pecican arată că textul reconstruit are un scop politic clar — construirea unei genealogii și a unei legitimități teritoriale — și explică astfel sincronizarea temei „descălecării” cu tiparele narative acceptate la curțile medievale europene. Concluzia propusă de Pecican este că „Legenda descălecării pravoslavnicilor creștini” trebuie citită ca o creație post‑1285, înrudită cu curentul gestelor central‑europene, menită să producă un trecut legitimator pentru o elită politică regională (Basarabi/Craiovești). Ovidiu Pecican este un istoric care a reușit conform talentului literar să expună mult mai eficient opiniile sale istoriografice, în care preeminența Transilvaniei adumbrește uneori viziunea sinergică asupra trecutului românilor. E un istoric care folosește un stil literar ce-l face accesibil față de cititori.Opera sa suscită interesul tinerilor confrați pentru opiniile sale istorice inedite și câteodată contradictorii.
Ionuț Țene