Sorin Sipoș este un nume important al istoriografei ardelene. S-a impus prin hărnicie și seriozitate și printr-o încăpățânare productivă de a pune pe primul loc importanța izvorului ca sursă primară în scrisul său istoric. Este o voce de primă mână a școlii istoriografice bihorene, care a ridicat nivelul metodologic al istoriografiei locale la nivel regional, național și european prin abordările trans-frontaliere și multiculturale. Sorin Șipoș este originar din Oradea și felul său de scriere poartă în memorie tradiția istoriografică bihoreană. Este un istoric relativ tânăr. S-a născut în 1969 și este deja recunoscut de lumea istoricilor ca un istoric consacrat, cu o activitate academică și managerială deosebită. Formarea sa universitară a început la Universitatea „Babeș‑Bolyai” din Cluj‑Napoca (1988–1993, licență în istorie) și a continuat cu doctoratul în istorie la aceeași instituție (1995–2001). După începuturi ca preparator și asistent (1993–1998), a parcurs treptele universitare — lector, conferențiar și, din 2008, profesor universitar la Universitatea din Oradea, Facultatea de Istorie, Relații Internaționale, Științe Politice și Științele Comunicării. Predă cursuri în domenii precum istoria medievală a României, istoria Transilvaniei și imaginea politică în relatările călătorilor străini. A deținut funcții de conducere: prodecan (2008–2011), director de departament (2011–2012) și, din 2012, prorector responsabil cu managementul cercetării și relații internaționale; din septembrie 2023 este prorector cu responsabilități în domeniul relațiilor internaționale.
Cercetarea sa se axează în special pe istoria medievală, relațiile internaționale în perspectivă istorică și reprezentările spațiului românesc în Europa. Este autor și coordonator a peste 30 de cărți și a peste 100 de studii, articole și recenzii. A susținut peste 90 de comunicări științifice naționale și internaționale. Istoricul bihorean a participat activ la proiecte europene și programe Erasmus, având stagii de cercetare și predare în universități din Italia, Franța, Spania, Ungaria, Republica Moldova și alte centre academice europene. Activitatea editorială și organizatorică reflectă angajamentul său pentru dezvoltarea comunității științifice. A fost ales membru în consilii editoriale (de ex. Eurolimes, Analele Universității din Oradea), președinte al comitetelor de organizare pentru numeroase simpozioane și conferințe internaționale și coordonator al Centrului de Studii Imperiale/Centrului de Studii Interdisciplinare. Centrul principal al preocupărilor lui Sorin Șipoș îl constituie studiul frontierelor și al imaginii Europei la marginile sale estice, relațiile interconfesionale și modul în care călătorii străini au reprezentat spațiul românesc. Prin lucrări monografice și volume colective, autorul evidențiază conexiunile dintre mentalități, practici politice și discursuri identitare, arătând cum frontierele funcționează drept spații de intercondiționare culturală și politică, dar și ca spații de multiculturalism.
Printre volumele esențiale semnate sau coordonate de Șipoș se numără monografia despre Silviu Dragomir (Silviu Dragomir — istoric; edițiile 2002, 2008) și edițiile critice legate de opera lui Dragomir (inclusiv Dosarul „Diplomei cavalerilor ioaniți”), care reflectă interesul autorului pentru istoriografia națională și pentru cercetarea arhivelor medievale. Studiile sale despre istoria frontierelor ”mișcătoare” îmi amintesc de cărțile despre sociologia frontierei ale lui Dan Dungaciu. De asemenea, a coordonat volume colective importante și recognoscibile de lumea academică națională și internațională: ”Frontierele spațiului românesc în context european” (2008), ”Istoriografie și politică în estul și vestul spațiului românesc” (2009), ”Politici imperiale în estul și vestul spațiului românesc” (2010) și ”From Periphery to Centre. The Image of Europe at the Eastern Border of Europe” (2014). Șipoș a publicat numeroase articole în reviste de specialitate indexate ISI și în volume internaționale, abordând subiecte precum reprezentările occidentale ale spațiului românesc, corespondența și anchetele Securității privind istorici, dinamici confesionale și demografice în Transilvania și studii regionale, cum ar fi despre Valea Bistrei. Articolele sale îmbină lectura atentă a izvoarelor cu contextualizare teoretică, oferind interpretări valabile la scară locală și europeană.
Un capitol semnificativ al activității sale îl reprezintă editarea și traducerea de texte franceze și italiene esențiale pentru studiul frontierelor est‑europene (mărturii franceze din secolele XVIII–XIX). Prin aceste ediții, a facilitat accesul cercetătorilor la surse importante și a promovat dialogul științific transnațional. Producția științifică și implicarea instituțională i‑au adus o recunoaștere binemeritată: Premiul „Dimitrie Onciul” al Academiei Române (2010), Diploma de excelență a Ministerului Culturii (2009), premii ale Universității din Oradea pentru carte și activitate științifică și titulatura „Profesor Bologna” (2014), precum și numeroase invitații ca profesor și cercetător în străinătate. Profilul profesional al lui Sorin Șipoș îmbină o solidă expertiză științifică, abilități manageriale și experiență internațională extinsă. Activitatea sa continuă, atât în cercetare, cât și în dezvoltarea relațiilor internaționale ale universității, constituie un exemplu de integrare între rigoarea științifică și responsabilitățile administrative pe plan regional și european. Îl consider pe Sorin Șipoș un istoric atins de patriotismul local, la interferența frontierelor cultruale bihorene.
Lucrările sale despre Silviu Dragomir l-au consacrat în rândul istoricilor ardeleni, ca un istoric serios, laborios cu viziune și de sinteză. Volumul semnat de Ioan‑Aurel Pop și prof. univ. dr. Sorin Șipoș (Academia Română — Centrul de Studii Transilvane, Cluj‑Napoca, 2009) readuce în atenția specialiștilor una dintre cele mai controversate probleme ale istoriografiei românești: studiul inedit al lui Silviu Dragomir privind „Diploma cavalerilor ioaniți” (1247). Despre această carte a scris o reușită recenzie Ligia Boldea la revista ”Banatica”, în anul 2010. Cartea nu se limitează la publicarea și analiza textului, ci oferă o restituire amplă a profilului științific și uman al autorului, plasând demersul său într‑un cadru istoriografic actualizat. Diploma din 1247 a reprezentat, timp de decenii, un punct de dispută în privința autenticității sale și a consecințelor pentru înțelegerea realităților politico‑militare din spațiul românesc medieval. Manuscrisul studiului lui Dragomir a fost inaccesibil publicului de specialitate până la apariția acestui volum. Deblocarea accesului la document și analiza critică a acestuia constituie unul dintre meritele principale ale lucrării semnate de Pop și Șipoș. Miza demersului este dublă: verificarea istorico‑documentară a actului și clarificarea unei metode historiografice — cea a istoricului format în spirit pozitivist — care a marcat o epocă a cercetării românești.
Structurat logic, volumul cuprinde repere istoriografice, o schiță biografică a lui Silviu Dragomir, analiza contribuțiilor sale la studiul Evului Mediu, prezentarea și transcrierea Diplomei (1247), relatarea îndelungatului efort de identificare și studiere a manuscrisului și o critică detaliată a studiului original. Anexa documentară, care include textul redactat de Dragomir, este indispensabilă pentru cititorul specialist și pentru evaluarea argumentelor expuse. Aplicând instrumentarul paleografic, diplomatic, filologic și toponimic, Dragomir ajungea la concluzia că diploma ar fi un fals din epoca modernă timpurie (cumpăna secolelor XVII–XVIII) și avansa ipoteze privind autorii morali și executanții falsificării (printre care cancelarul Kinsky, primatele Kollonich sau anumiți iezuiți), motivația fiind justificarea pretențiilor habsburgice asupra unor teritorii la sud și est de Carpați. Pop și Șipoș reiau aceste argumente, le supun reevaluării în lumina unor date și interpretări actualizate și demontează, pe rând, unele dintre construcțiile excesive ale tezei falsificării.
Analiza autorilor contestă anumite concluzii ale lui Dragomir, ei recunosc rigoarea metodologică a demersului, capacitatea de lectură atentă a izvoarelor și valoarea sa ca model de erudiție. În acest registru, volumul funcționează simultan ca critică științifică și ca omagiu adus unui istoric al cărui aport merită integrat în memoria profesională, dincolo de erorile sau limitele interpretative. Prin publicarea manuscrisului și prin critica documentată pe care o propun, I.A. Pop și Sorin Șipoș deschid deliberat o dezbatere istoriografică necesară în spațiul științific. Volumul nu oferă o soluție definitivă privind autenticitatea diplomei, dar relansează discuția pe baze documentare și metodologice solide și oferă un exemplu de bună practică pentru confruntarea unei lucrări vechi cu noi date și paradigme. Autorii au reînviat de fapt studiul unui text medieval important pentru trecutul românilor. Lucrarea reprezintă un demers științific de restaurare istoriografică. Autorii readuc la lumină un text uitat, recuperează profilul intelectual al autorului și întreprinde o critică echilibrată, utilă cercetătorilor. În spiritul cuvintelor lui Silviu Dragomir, citate la finalul volumului — „Am făcut cât am putut; facă mai bine următorii” — cartea semnată de I.A. Pop și S. Șipoș devine un îndemn la continuarea cercetării. Dezbaterea despre Diploma din 1247 este deschisă. Contribuția sa la punerea în valoare a operei lui Silviu Dragomir, poate cel mai important istoric român al secolului XX din Ardeal i-a adus istoricului orădean recunoașterea. Pe problematica istorică legată de Silviu Dragomir a lucrat excelent cu academicianul Ooan Aurel Pop, reușind să-și pună amprenta sa metodologică originală, mai ales în ”Dosarul Cavalerilor Ioaniți”, evidențiind originea străveche românească a cnezatelor valahe de la granița dintre Oltenia, Mutnenia și Transilvania la începuturile evului mediu. Șipoș este un istoric pozitivist, care folosește metodele post-moderne de scriere și cercetare în interes local și regional, precum și de analiză cu irizări științifice naționale și trans-naționale. E un reper al istoriografiei bihorene regionale, de la Apuseni până spre Tisa.
Ionuț Țene